Pădure întunecată, cer mohorât. Xin Mei fugea de mama focului pe drumul plin de noroi, cu inima gata să-i sară din piept. Deodată, o mână uriașă o înșfăcă, iar un anumit stăpân cu chip de piatră rânji în timp ce o prindea de bărbie.
— He-he-he! Ce fetiță frumoasă! Hai cu mine în bârlogul meu să-mi fii nevastă de tâlhar!
Xin Mei se făcu albă la față, zbătându-se în vânt:
— Nu! Nu mă mărit! Eu…
Căzu din pat, lovindu-se cu capul de podea cu un bufnet puternic.
…
Eh, deci fusese doar un vis.
Xin Mei rămase întinsă pe jos o bună bucată de vreme, privind fără vlagă la grinzile scorojite ale tavanului. O rază de soare se odihnea pe ele, făcând firele subțiri de praf să joace în lumină. Dincolo de fereastră se auzeau sunete de apă curgătoare și oameni vorbind. Își strânse pătura la piept și se ridică încet, stătu puțin pe gânduri, apoi se culcă la loc.
Din moment ce oricum nu putea părăsi această odaie, mai bine dormea.
Ieri seară, Lu Qianqiao o adusese la Mormântul Imperial. Sincer vorbind, ea își închipuise mereu mormântul ca pe un loc năpădit de buruieni, plin de strigoi și monștri, o priveliște a paraginii. În schimb, trecând prin ceața deasă, văzuse mări întinse de flori de cireș, cu uriașele statui de oameni și cai de pe drumul spiritelor scufundate într-un roz pal.
Munți verzi și ape limpezi, ziduri albe și țigle verzi, aici nu domnea decât o liniște deplină. Totuși, nimic din toate acestea n-avea legătură cu ea. De îndată ce intraseră în incinta mormântului, Lu Qianqiao o aruncase în această cameră.
— Si Lan, păzește-o. Să nu o lași să iasă din odaie.
După ce dădu aceste porunci, plecă. Ea își petrecuse cea mai mare parte a nopții privind în gol de pe pat. Ar fi vrut să stea de vorbă cu paznicul pe nume Si Lan, dar acesta era „Stăpânul fără chip numărul doi”. Orice îi spunea, el se comporta ca un surdomut. Ori de câte ori ea încerca să deschidă ușile sau ferestrele, el îi tăia calea ca un zid de fier.
Cuprinsă de frustrare, Xin Mei nu avusese altă cale decât să doarmă.
— Frate Si Lan, am auzit că fratele Lu a adus o domniță aici aseară. Fiindcă este oaspete, am gătit ceva de mâncare. Te rog, ajută-mă să i-o dai, sper să fie pe gustul ei.
Ce voce femeiască blândă, ce vorbe alese… Xin Mei se ridică și se lipi de fereastră să vadă ce se întâmplă afară. Îl văzu pe Si Lan primind o cutie cu mâncare de la o fată îmbrăcată într-o rochie de mătase roz. Fata se uită o dată spre ea — era cu adevărat… Xin Mei se gândi mult timp, dar nu găsi alte cuvinte, așa că nu putu decât să o laude în gând: „frumoasă ca o floare!”.
— Mulțumesc pentru bunăvoința domnișoarei Yinglian.
Deci flăcăul acela, Si Lan, putea să vorbească, și chiar destul de plăcut. Yinglian îi zâmbi ușor lui Xin Mei și se întoarse să plece.
— …Mănâncă.
Si Lan se întoarse și își puse iar masca de piatră pe chip, așezând cutia cu mâncare pe pervazul ferestrei.
Xin Mei, nespus de bucuroasă, ridică repede capacul. Înăuntru erau două cutii mari de lemn, pline de prăjituri alese, acoperite cu capace de cristal. Fiindcă îi fusese foame toată noaptea și vedea stele verzi, înfăca repede o bucată de prăjitură de hibiscus și și-o vârî în gură.
Văzându-l pe Si Lan stând neobișnuit de mult lângă fereastră și privind-o cu ochi oarecum pizmași, ea se gândi puțin și întrebă:
— Vrei și tu să mănânci?
Si Lan rămase nemișcat și o ignoră. Ea suspină:
— Paralizia facială este o boală care trebuie tratată.
Păru că bărbatul tresare de două ori, apoi trânti fereastra cu un zgomot asurzitor.
Xin Mei mai luase o prăjitură când ușa se deschise. Lu Qianqiao, pe care nu-l văzuse toată noaptea, stătea în prag, cu lumina în spate. Xin Mei lăsă imediat prăjitura din mână și se ascunse după dulapul cel mare.
Încă mai avea firimituri pe obraz, iar părul nepieptănat îi cădea în șuvițe pe umeri, arăta tot ca un iepuraș, din acela alb și pufos.
Lu Qianqiao închise ușa și intră. Ea înghiți în sec, iar mintea i se umplu de scene din piesele de teatru: odaie încuiată, lumină slabă, ticălosul rânjind drăcește în timp ce își întinde ghearele spre eroină… Îi venea să intre cu totul în dulap.
— Vino aici, așază-te, îi spuse el, arătând spre scaun.
— …Nu vin.
— …Vino aici.
— …Nu vin.
El făcu doi pași spre ea, iar ea se așeză pe scaun ca fulgerul. Lu Qianqiao își frecă fruntea:
— De ce știi să rupi Formațiunea Norilor? Cine te-a învățat?
— Ți-am spus deja că nu știu nimic de nicio formațiune…
— Spune adevărul.
— Adevărul este că am un simț al direcției foarte bun…
El tăcu, privind-o fix. Trăsături adânci, ochi ca nestematele, un chip cioplit parcă în jad, dar fără căldura jadului. Nu își ascundea deloc răceala, purtându-se mereu ca o lamă de sabie gata să taie. În acea clipă, tăișul rece era îndreptat spre ea.
Xin Mei îi susținu privirea fără frică. El simți că până și curajul ei era unul blând. Când văzu firimiturile de pe obrazul ei, sprâncenele chiar i-au tresărit de două ori.
— Știi… zise Xin Mei, observându-i sprâncenele, paralizia facială chiar este o boală care se vindecă. E un doctor în târgul Lushui care se pricepe foarte bine la ace…
El întinse mâna spre ea, iar ea se făcu palidă, căutând cu privirea un loc unde să se ascundă. Brațul îi fu însă prins. Xin Mei se panică, întrebându-se dacă să țipe și să leșine sau să moară apărându-și cinstea, când, deodată, el o trase spre fereastră și o deschise.
O priveliște de primăvară minunată li se înfățișă în fața ochilor. Afară, perii erau înfloriți, albi ca bumbacul, iar câțiva spiriduși ai florilor se jucau râzând pe ramuri. În depărtare, munții erau verzi ca jadul.
— Trei sute șaizeci și doi de demoni, spuse Lu Qianqiao cu o voce foarte stinsă. Mormântul Imperial este casa lor. Nu-i las să iasă să facă rău oamenilor și nici nu las străinii să intre să le facă rău lor.
Dacă împăratul ar fi aflat că o hoardă de demoni stăpânește muntele și trăiește fericită acolo, cu siguranță ar fi trimis sectele de cultivatori să-i nimicească a doua zi. Xin Mei se scărpină în cap și scoase un „oh” prelung.
— Nu mă interesează ce metodă ai folosit ca să rupi formațiunea. Din moment ce ești o amenințare pentru mine, nu te las să pleci până nu lămurim lucrurile.
Îi dădu drumul la braț. Xin Mei se revoltă:
— Ești… ești nedrept…
El păru să zâmbească ușor:
— N-am fost niciodată un om drept.
Xin Mei simți că trebuie să-și spună clar poziția:
— Chiar dacă mă ții închisă până la adânci bătrâneți, tot nu mă mărit cu tine să-ți fiu nevastă în munte!
El își privi mâinile, simțind o dorință aprigă să-i scoată capul acela care nu asculta și să-l șuteze ca pe o minge… Se întoarse și plecă, poruncindu-i lui Si Lan:
— Păzește-o. Să nu-i dai nimic de mâncare, doar apă, și să nu lași pe nimeni să se apropie.
— Am înțeles, Generale, răspunse Si Lan cu respect.
„General? Ce fel de general o mai fi și demonul ăsta?!”, se gândi Xin Mei, clocotind de furie. Încercă să născocească niște ocări strașnice, dar negăsind niciuna, se mulțumi să lovească pernele cu picioarele.
— Frate Qianqiao… se auzi o voce de copil de afară.
Era un mic spiriduș-pasăre, rotund ca o minge, care abia zbura. Lu Qianqiao întinse mâna să-l prindă, iar chipul lui de piatră deveni, surprinzător, foarte blând. Cutia cu mâncare fu luată de Si Lan. Xin Mei rămase la fereastră, ținându-și stomacul gol și privind în gol până adormi, visând ciolane de porc bine rumenite.
Când se lăsă noaptea, Si Lan, văzând-o cât de răbdătoare îndura foamea, nu se putu abține:
— Dacă spui adevărul, n-o să mai rabzi de foame.
Xin Mei își întoarse capul cu demnitate.
— Cei care i se opun Generalului n-au niciodată un sfârșit bun.
— Ce fel de general e un demon, pân-la urmă? zise ea cu dispreț.
Si Lan se mânie:
— Cine ți-a spus că e demon?! E Generalul de Cavalerie legitim al Regatului Qiong! Adună merite militare de la cincisprezece ani!
— …General de cavalerie? zise ea uimită. Dacă e general, de ce nu e la război, ci stă ascuns aici?
Si Lan păru abătut:
— Împăratul n-a avut ochi să vadă și a crezut vorbele de duh, trimițându-l pe General să păzească mormintele…
— Aaa, am înțeles! E un general care pierde mereu bătăliile, așa că împăratul l-a alungat aici de supărare!
Si Lan trânti iar fereastra.
Târziu în noapte, când din odaie nu se mai auzea nimic, Si Lan începu să se îngrijoreze. Era doar o fată care nu mâncase aproape nimic toată ziua. Se uita la cutia cu mâncare, gândindu-se să-i dea pe furiș ceva.
Deodată, înăuntru se auzi zgomot. Si Lan deschise repede fereastra, dar fu izbit de o rafală puternică de vânt din interior. Luat prin surprindere, fu lovit în plin și zbură pe spate, rămânând inconștient.
Xin Mei ședea pe spatele lui Qiuyue, mângâindu-i capul cu mândrie:
— Bravo!
Din fericire, o avea pe Qiuyue ca as în mânecă. Nu o folosise în prima noapte tocmai pentru a aștepta acest moment, când el avea să lase garda jos.
— Qiuyue, hai să zburăm repede și în tăcere!
Își încolăci brațele în jurul gâtului păsării și îi dădu comanda de plecare.
