Durerea nu era un foc, era o lumină, rece, albă și nemiloasă. O lumină care ardea din interior spre afară, topind încet tot ce fusese sfânt în ea. Liuyin simțea cum fiecare fibră a esenței sale eterne se sfărâmă, cum gândurile devin abur, cum memoria se transformă în praf de aur.
Ea cădea prin straturile cerului, dar nu cu trupul, ci cu tot ceea ce fusese. Cerul o judeca smulgându-i identitatea. Aerul o zdrobea, lumina o despica. Pentru un zeu, moartea nu înseamnă sfârșit, ci uitare. Iar uitarea, extragerea forțată a sinelui, o durea mai tare decât ar fi durut orice foc.
„Când vei cădea, amintește-ți: nu tot ce cade se rupe.”
Ultimele cuvinte ale lui Baihua îi răsunau în minte, dar nu le mai înțelegea rostul.
Pentru o clipă, a văzut chipul lui Ren’yi printre fâșiile de fum și putere distrusă. Întindea mâna spre ea, iar între ei se nășteau mii de oglinzi sparte, fiecare reflexie fiind o versiune a lui care dispărea.
– Ren’yi… a șoptit ea, iar vocea i s-a frânt, sunetul risipindu-se într-un gol alb.
Cerul s-a deschis sub ea ca o rană vie, iar dedesubt nu mai erau nori, ci viziuni tulburi ale lumii muritoare. Ploaia, vântul, marea, toate s-au contopit într-o spirală haotică de putere elementară. Și-a simțit aripile divine, care nu fuseseră niciodată fizice, ci țesute din lumină pură, prăbușindu-se, rupte una câte una. Fiecare zdrobire era o amintire smulsă: Grădina Stelelor, cântecul, lumina, jurământul.
Totul dispărea. Rămânea doar ea, un suflet gol, un vas pur, care nu mai știa ce fusese și de ce suferea.
Ultimul lucru pe care l-a simțit a fost frigul. Un frig care nu venea din aerul rece al căderii, ci din absența luminii din interiorul ei. Apoi, lumea s-a întunecat complet.
Pe pământ, în Valea Norilor, noaptea era tăcută și umedă. Ploaia măruntă bătea în acoperișurile din lemn vechi. Într-o casă mică, de la marginea satului, o bătrână în mantie groasă, cu mâinile pătate de pământ și ierburi, aprindea felinare. O chema Yulan. Toți îi spuneau „Maestra ierburilor”, fusese vindecătoare, moașă și, uneori, acuzată în șoaptă de vrăjitorie.
– Boqin! a strigat ea, aruncând o bucată de lemn în foc. – Unde ești, leneșule? Adu frunzele de mentă! Nu am timp de mofturi!
– Le aduc, Maestră, dar plouă de parcă vrea Cerul să mă înghită! a răspuns o voce tânără din curte.
Boqin era ucenicul ei, un băiat de șaisprezece ani, subțire și mereu murdar de noroi, care se considera „viitorul mare vindecător al lumii”, dar adormea zilnic în mijlocul lecțiilor. Yulan a mormăit, ridicând mâinile către tavan.
– Dacă Cerul te înghite, poate îți spală și gura aia care nu tace niciodată.
Un tunet a cutremurat valea. Ploaia s-a oprit brusc, iar un suflu străin, rece ca metalul, a trecut peste sat, stingând lumina de la fereastră.
Boqin a ridicat privirea spre cer. Printre norii despicați, o dâră de lumină palidă, nefirească, a căzut undeva în direcția râului.
– Maestră! a strigat el, uitând de lene. – A căzut o stea! A căzut în apă!
– Nicio stea n-are treabă cu pământul, prostule! a răspuns bătrâna, dar deja ieșea afară cu o lampă tremurătoare în mână, inima ei simțind o discontinuitate în natură.
Au alergat până la malul râului, unde trestiile fuseseră zdrobite. Acolo, printre tulpinile ude, ceva strălucea. Nu era foc, nici metal, era o pânză albă udă, în care zăcea o copilă.
Yulan a înlemnit.
– Sfinte Ceruri… e un copil!
Fata părea adormită, cu o liniște nefirească. Pielea îi era caldă în ciuda frigului, iar părul îi sclipea argintiu în lumina felinarului. Pe piept, sub claviculă, se vedea o pată minusculă, ca o floare arsă și vindecată.
– Maestră… să o lăsăm aici? a întrebat Boqin, gâtuit. – E stranie… parcă nu e omenească.
– Taci! Nici tu nu pari omenește deștept și tot te cresc de patru ani!
A luat copilul în brațe. Era ușoară, dar corpul ei părea să radieze o fantomă de căldură.
– Nu e lucrare de demon. E un dar. Sau o mare greșeală a Cerului.
A privit spre râu și a murmurat:
– Și greșelile Cerului nu se aruncă în apă. Se cresc.
Fata a deschis ochii pentru o clipă. Erau limpezi ca lacul în zorii dimineții, ochii unui zeu lipsit de cunoaștere.
– Cum o s-o cheme? a întrebat Boqin, în timp ce o acoperea cu mantaua lui.
– Meiyu, a spus Yulan, privind ploaia măruntă care reîncepuse. Numele ei să fie la fel de simplu și inevitabil ca ploaia.
Anii au trecut ca niște frunze uscate purtate de vânt.
Meiyu crescuse în casa de la marginea văii, sub ochiul vigilent al lui Yulan și sub gura nesuferită a lui Boqin. Yulan o învăța leacurile, amestecuri de ierburi și cântece vechi. Meiyu era pricepută, prea pricepută. Într-o zi, vindecase un copil bolnav doar atingându-i fruntea, iar lumina slabă, reținută, din palmele ei speriase tot satul.
– Ți-am zis să nu-ți faci de lucru cu minunile! a certat-o Yulan. Aici, oamenii nu știu ce-i lumina necontrolată. Se sperie, iar frica lor te poate arde.
– Nu pot să-i las să sufere, mamă. Durerea lor îmi pare… greșită.
– Poți, dacă vrei să trăiești liniștită.
Boqin a râs din colț:
– Eu zic s-o lași, maestră. Dacă ne atacă cineva, îi luminează și-i orbește! Ne-am scos!
Yulan i-a trântit o lingură peste cap.
– Dacă te mai atingi de unelte, te orbește pe tine primul!
Meiyu a zâmbit. Îi plăcea viața simplă, mirosul de pământ și ierburi. Dar uneori, când vântul bătea dinspre munți, inima îi tresărea. Simțea o chemare ciudată, o nostalgie surdă, o dorință de a privi cerul. Noaptea, visa o sală de aur, un bărbat în lanțuri și o voce care o striga pe nume: „Liuyin…” Se trezea plângând, fără să știe de ce. Singurul lucru pe care îl știa era că îi lipsea ceva esențial, dar nevăzut.
Într-o seară, Boqin a venit alergând din sat.
– Maestră! Vine o furtună! Vântul e rece, nu e furtună normală! A căzut un copac la pod!
– Lasă copacul, adu oamenii răniți! a răspuns Yulan, deja pregătind leacuri.
Când ușa s-a deschis, ploaia și vântul au intrat în casă împreună cu un străin. Era înalt, rănit, acoperit de noroi și ud până la piele. Ochii lui, de un roșu pal, ardeau ca jarul sub cenușă. Era Ren’yi, obosit de căutare.
– Iertați-mi intrarea, a spus el, sprijinindu-se în tocul ușii. N-am alt loc unde să mor decent.
– Maestră, ăsta nu-i om! Are ochii ca pisica! a înlemnit Boqin.
– Taci, măi găină bătrână! Om e, da-i chinuit. Ia-l, Meiyu, du-l pe pat!
Fata s-a apropiat. În clipa în care i-a atins brațul pentru a-l sprijini, o lumină slabă, ca o bătaie de inimă cosmică, s-a aprins în jurul lor. Nu doar o licărire, ci o mică sferă protectoare care a alungat frigul.
Meiyu a tresărit. Nu de frică, ci de o recunoaștere profundă.. În privirea lui, chiar și estompată de durere, era ceva familiar.
– Cum te numești?
– Ren, a spus el, simțind atingerea ei ca pe un balsam, dar și ca pe o arsură.
– Odihnește-te, Ren.
– Nu pot. Când închid ochii, văd lumină care doare.
Cuvintele lui i-au tăiat respirația lui Meiyu. Lumina care doare. Plânsul i s-a oprit în piept, exact ca într-un vis vechi.
După ce l-au îngrijit, Yulan a plecat la un vecin bolnav, iar Boqin s-a prăbușit adormit la masă.
Meiyu a rămas singură, privind străinul adormit. Liniștea din jur era densă, ca înaintea unui adevăr. A vrut să-i atingă din nou mâna, să înțeleagă acea căldură ciudată, dar s-a oprit. Un fior rece i-a trecut prin spate. Nu era frig, ci o voce interioară, un ecou al legii: „Încă nu-l poți atinge fără să pierzi tot. Ori el, ori tu.”
S-a întors brusc, dar nu era nimeni. Doar vântul care a stins lampa. A rămas în întuneric, ascultând ploaia și simțind că acea ploaie venise pentru ea.
A doua zi, Ren dispăruse.
Pe masă rămăsese doar o floare albă de lotus uscată, simbol al purității și al renașterii.
– Ți-a lăsat un cadou, a zis Boqin, mestecând o tulpină de mentă. Eu zic că te place.
– Taci, Boqin, a spus Meiyu încet. Unele flori nu sunt daruri, sunt amintiri.
S-a uitat spre cer. O stea a traversat norii, arzând încet. Iar în inima ei, o voce pe care nu o cunoștea a șoptit, cu o promisiune tăcută:
„Te voi găsi din nou, chiar și în alt cer, în altă viață.”
