Timpul nu mai curgea în Sala Judecății; era paralizat, suspendat într-un alb etern și gol. Doar lumina, rece, tăioasă, neiertătoare, umplea spațiul imens, reflectându-se de pe podeaua de cuarț și de pe cupola de aur, amplificând senzația de expunere brutală.
În mijlocul acestei străluciri crude, care nu oferea nicio umbră, Liuyin stătea în genunchi. Mâinile îi erau legate în lanțuri de lumină vie, care nu ardeau cu foc, ci cu o durere internă, chinuindu-i esența divină. Nu era o tortură fizică, ci o eroziune lentă a memoriei și a puterii.
Liuyin, zeița a cărei putere era armonia, simțea acum dizarmonia în fiecare celulă. Fiecare răsuflare era o luptă împotriva presiunii aerului din jur.
Nu e o pedeapsă, și-a spus ea cu un calm straniu. E ștergere. Pedeapsa e pentru cei care încă există.
Privirea ei era limpede, fixată pe nimic, dar în adâncul ochilor se zărea umbra unei neliniști, un tremur abia perceptibil, ca o amintire pe cale să-și piardă conturul.
Deasupra ei, pe tronul înalt, sculptat din nori întăriți, Qirong o privea de parcă ar fi fost o murdărie pe o pânză perfectă.
– Zeiță Liuyin, a rostit el, vocea răsunând tăios, ca un ecou din piatră amplificat de lege. Ai călcat Legea Cerului. Ți-ai amestecat esența cu întunericul. Ai adus umbră în lumina pe care trebuia să o protejezi.
– Nu… eu doar… am simțit, a încercat ea să rostească, dar vocea i s-a subțiat. Lanțurile de lumină s-au strâns imediat, tăindu-i respirația și furându-i din puteri.
În jurul lor, zeii șopteau.
– Oamenii i-au furat simțirea! – a murmurat o zeiță a recoltelor.
– A uitat de unde vine! – a spus un zeu al războiului.
Niciuna dintre privirile lor nu era plină de ură, ci de o teamă egoistă: teama că slăbiciunea ei s-ar putea răspândi.
Într-un colț al sălii, Baihua, cu părul prins într-o coroană naturală de petale albe, a făcut un pas disperat înainte. Chipul ei era singurul care arăta o suferință reală.
– Consiliu Ceresc, vă implor să priviți cu înțelepciune! Liuyin nu a adus întuneric, ci înțelegere! Nu este corupție, este o formă superioară de compasiune pe care voi ați uitat-o!
Dar vocile celorlalți zei s-au ridicat imediat, acoperind-o pe Baihua ca o avalanșă de tunete înăbușite.
– Compasiunea este o slăbiciune muritoare! O boală care ne va coborî!
– Să fie curățată, ca legea să fie restabilită!
Guangzhi, sprijinit de sulița lui de lumină, o privea neputincios, prins între onoare și lașitate. Degetele îi tremurau atât de tare încât sulița i se clătina. Ar fi vrut să intervină, dar o singură privire de la Qirong, care îi promitea distrugerea întregii familii de semizei, l-a redus la tăcere.
Liuyin și-a ridicat privirea spre tavanul de aur. Lumina se frângea în valuri, și în acea fracțiune de secundă, imaginea i-a străpuns mintea: un copil mic, plângând, înconjurat de abur alb, într-un loc pe care nu-l cunoștea. O durere veche, străină, dar care se simțea a ei.
– Mă smulg din mine însămi. Mă golesc de orice. Dar ce este această durere pe care nu o pot uita?
– Cine ești…? a șoptit ea, dar întrebarea a fost absorbită de lanțurile care o strângeau.
În același moment, sub Cer, în Ținutul Umbrelor, Ren’yi simți brusc cum aerul se rupe în două deasupra lui, ca și cum un ecran invizibil s-ar fi sfărâmat. Durerea lui Liuyin îl ajungea sub forma unei presiuni sufocante, ca o mână nevăzută care i-ar fi strâns inima pe care nu o avea.
A încercat să urce spre Cer, o nebunie pentru o umbră, dar flăcările vii ale gardienilor-zei i-au tăiat imediat calea, ridicând ziduri de jar incandescent.
– Zeii nu te vor primi, muritorule! – strigă focul, izbucnind în limbi care îl ardeau fără să-l atingă.
– Ea e acolo! – răspunse el, sfidând usturimea. – O voi pierde dacă nu ajung! Voi ardeți degeaba!
Din umbra unui nor negru, Shen’luo apăru plutind. Zâmbetul lui era subțire ca lama unei săbii, iar ochii lui ascundeau o vinovăție rece.
– Nu te mai osteni, Ren’yi. Ei deja știu totul. Le-am oferit informațiile. Le-am spus… că tu ești cel care a corupt-o pentru a obține puterea ei.
Ren’yi s-a oprit. Nu a strigat. Nu a izbucnit. S-a întors spre fratele său cu o tăcere care valora mai mult decât o mie de tunete.
– Ai trădat nu doar pe mine, ci și ultima ta fărâmă de onoare.
– Onoarea nu ne hrănește. Ne întoarcem la Lege. Cerul a promis că mă va reaccepta.
– Reaccepta? Ai vândut un suflet nevinovat pentru o clipă de glorie deșartă. Ai câștigat Cerul, dar ți-ai pierdut… ei bine, ai pierdut orice șansă de a fi mai mult decât o umbră.
Shen’luo a făcut un pas înapoi, zâmbetul lui subțire tremurând.
– Tu ai început asta! Tu ai vrut să simți! Eu doar curăț dezastrul pe care l-ai creat!
Ren’yi a simțit o furie atât de pură încât a fost aproape albă. Nu pentru sine, ci pentru Liuyin. A aruncat o rază de întuneric pur spre Shen’luo, dar acesta a dispărut, lăsând în urmă doar ecoul rece:
– Tu ești vina, frate. Accept-o.
În Sala Judecății, zgomotul tunetelor s-a domolit, lăsând loc doar vocii lui Qirong.
A lovit cu toiagul în podea. Impactul a trimis o undă de șoc care a făcut ca aura lui Liuyin să se estompeze.
– Verdictul este dat. Pentru a curăța Cerul de păcatul ei, Liuyin își va pierde amintirile, iar esența ei va fi înlănțuită în uitare.
O aură de lumină albă-gălbuie, puterea ei interioară, a început să fie extrasă din corpul lui Liuyin. Lanțurile s-au strâns și mai tare, transformându-se în instrumente ale torturii divine. Liuyin a simțit cum fiecare amintire, fiecare fragment al identității sale de zeu, îi era smuls.
– Nu! – a strigat Baihua, încercând să spargă sfera de sticlă ce o ținea captivă. – Vă rog! A rămâne fără amintiri e moartea sufletului! Este o anihilare mult mai cruntă decât focul!
– Atunci să taci, zeiță a florilor, porunci Qirong, iar sfera de sticlă din jurul ei s-a întărit, tăindu-i complet sunetul.
Liuyin, pe jumătate goală de sine, s-a luptat să o privească pe Baihua.
– Nu plânge. Poate că în altă viață, mai simplă, vom ști ce-am fost.
Baihua, cu ochii înlăcrimați, a reușit să șoptească, cu o putere neașteptată care a vibrat în sfera de sticlă:
– Când vei cădea, amintește-ți… nu tot ce cade se rupe. Căderea este doar o altă formă de zbor.
În clipa în care judecata a fost rostită și puterea divină i-a fost smulsă complet, Cerul s-a închis deasupra Templului ca o rană suturată brusc. Lanțurile s-au rupt, dar nu pentru că ea ar fi fost liberă, ci pentru că nu mai era nimic de ținut.
Liuyin s-a prăbușit, iar corpul ei, acum o simplă coajă, a început să cadă prin nori.
Jos, în întuneric, Ren’yi a simțit cum legătura se rupe. Aerul s-a sfâșiat din nou, de data asta cu o forță finală, lăsând în urmă un gol. Lumina s-a stins deasupra lui, ca o bucată de viață smulsă din univers.
– Liuyin… a șoptit el, în genunchi, pe podeaua rece a templului părăsit.
Dar răspunsul a fost doar o rafală de cenușă fină, caldă, care a coborât din înalturi, aducând cu ea mirosul amar al uitării și al focului stins.
Ren’yi a întins mâna și a lăsat cenușa să-i cadă pe palmă. Era tot ce mai rămăsese din memoria unui zeu și din simțirea pe care i-o dăruise.
