Dimineața s-a târât peste Grădina Stelelor ca o umbră de fum, nu ca o lumină. Petalele arse pluteau în aerul rece, fiind singurele semne vizibile ale distrugerii divine care avusese loc. Iazul, unde altădată se reflectau constelațiile cu o claritate perfectă, era acum un gol gri, plin de cenușă fină și o tăcere apăsătoare, care părea să absoarbă orice sunet.
Liuyin stătea în genunchi lângă marginea uscată a bazinului. Haina ei, cândva țesută din raze de lumină, era acum o simplă pânză albă, pătată de funingine și umedă de roua dimineții. Degetele ei, lungi și delicate, scormoneau cenușa rămasă, de parcă ar fi căutat nu o floare, ci o amintire pierdută. Pielea ei simțea o arsură ușoară la atingerea reziduurilor lăsate de focul celest.
Ușa de bambus a pavilionului s-a deschis cu un scârțâit timid. Suyin, tânăra slujitoare care nu era zeitate, ci o ființă din rândul oamenilor favorizați, a intrat ținând o tavă de lemn. Aburul delicat al supei de orez se ridica într-un văl liniștitor.
– Domniță… am adus supă de orez. Măcar gustați puțin, vă rog. N-ați atins nimic de la apus.
Liuyin nu a răspuns imediat. S-a ridicat lent, gesturile ei emanând oboseală. A privit spre cerul în care norii groși se adunau ca o rană deschisă.
– Zeii nu au nevoie de hrană, Suyin. Nu au nevoie de slăbiciuni omenești care să fie hrănite.
– Atunci nu e pentru zei… e pentru cineva care pare obosit și rănit, a replicat fata cu o blândețe neașteptată.
Liuyin și-a coborât privirea spre chipul fetei. Pe fața lui Suyin nu era nici urmă de frică în fața furiei Cerului, ci doar o grijă caldă și sinceră. Pentru prima oară, zeița care fusese definită de răspunsuri și legi n-a găsit nimic de spus. Tăcerea s-a așezat între ele, plină de empatie.
Păsările de foc, care erau o odihnă a vederii, dispăruseră, luând cu ele orice urmă de muzică. Liniștea a fost spartă brusc de zgomotul pașilor grei și reglementați, metal pe piatră, ca o sentință implacabilă.
În prag a apărut Guangzhi, purtătorul de vești al Înaltului Consiliu. Armura lui de aur părea o oglindă spartă în lumina tulbure, reflectând haosul și nu splendoarea.
– Liuyin din Grădina Stelelor, Consiliul Ceresc te cheamă. Acum.
Suyin a încremenit, tava i s-a clătinat în mâini, dar Liuyin a încuviințat doar din cap, cu o resemnare ciudată.
– Înțeleg.
În același timp, cenușa plutea în aerul rece al Ținutului Umbrelor, un loc unde lumina nu pătrundea niciodată, iar sunetele erau distorsionate în ecouri fantomatice.
Ren’yi s-a trezit pe o podea de piatră rece, sub o boltă crăpată. Era un templu părăsit, devorat de timp, un loc potrivit pentru cei exilați. Rămășițele unui altar străvechi purtau încă urme de sânge înnegrit, ofrande uitate. S-a ridicat cu greutate, simțind o greutate nouă pe umeri. Trecându-și palma peste frunte, a simțit o durere surdă, care nu era fizică.
O voce i-a răsunat din întuneric, ascuțită ca un cuțit aruncat:
– Te-ai schimbat, frate.
Umbra lui Shen’luo, mai densă, mai neagră decât întunericul din jur, s-a desprins dintr-un perete, schițând un zâmbet amar.
– Nu-mi mai spune așa.
– Cum să nu? Ai fost fratele meu. Unul dintre noi. Cel mai puternic. Dar acum… te-ai lăsat atins de lumină. E o pată care te face slab.
Ren’yi s-a întors spre el, ochii lui strălucind roșu ca jarul ascuns sub cenușă.
– N-am ales lumina. Am ales-o pe ea. Nu există slăbiciune în asta.
Shen’luo a râs scurt, un sunet uscat, lipsit de bucurie.
– Când o umbră iubește un zeu al luminii, nu se naște nimic altceva decât foc și durere. O contrazicere a naturii însăși.
Ren’yi s-a repezit înainte, instinctul umbrei vechi luând controlul. L-a prins pe Shen’luo de gulerul invizibil.
– N-am nevoie de sfaturi. Nici de judecata ta!
– Atunci ai nevoie de un mormânt. Cenușa ta deja șoptește, frate. O simți?
Ren’yi și-a privit mâinile. Pe încheietura dreaptă, sub veșmântul întunericului, urma arderii încă pulsa. Acolo unde o atinsese pe Liuyin. Simțea că nu era doar o rană, ci o legătură, o responsabilitate. Și, pentru prima dată de la nașterea lui ca umbră, nu a simțit doar putere sau dispreț, ci și vina de a fi distrus frumusețea.
Între timp, mult deasupra norilor, Templul de Aur strălucea cu o aroganță rece. Sub cupola lui imensă, zeii se adunaseră în cerc, fețele lor cioplite în indiferență. Pereții vibrau nu de rugi, ci de puterea statică și nemiloasă a Legii.
Qirong, zeul războiului, a lovit cu toiagul în podea. Sunetul a răsunat în tăcerea Templului ca un ciocan al sorții.
– Grădina Stelelor a fost atinsă de întuneric. Echilibrul a fost rupt. Cine poartă vina?
În mulțime, Baihua s-a ridicat, calmul ei fiind singurul element cald din sală.
– Poate că n-a fost vina ei, Mare Zeu. Liuyin a păzit Cerul neclintit sute de ani. O simplă atingere nu poate distruge un zeu.
– Atunci de ce umbrele i-au ars grădina? De ce lumina ei s-a stins, lăsând loc acelei nuanțe tulburi pe care o vedem cu toții?
Nimeni nu a răspuns. Tăcerea era o confirmare a vinei. Qirong a privit peste toți, rece, cu o autoritate absolută.
– O vom chema în fața Consiliului. De azi, Grădina Stelelor va fi supravegheată îndeaproape. Și dacă se va confirma legătura… vom decide o pedeapsă pe măsura blasfemiei.
Un tunet surd, neașteptat chiar și pentru zeități, a cutremurat cupola.
Pe drumul lung și alb spre Templul de Aur, Liuyin mergea între doi gardieni tăcuți, iar în spate venea Guangzhi. Ascensiunea era mută, presărată doar cu sunetul armurii.
După o vreme, Guangzhi s-a apropiat suficient de mult.
– Liuyin… am văzut semnul.
– Ce semn? a întrebat ea, fără să se întoarcă.
– Pe încheietura ta. Umbra te-a atins. Nu se poate ascunde de cei care știu ce să caute.
Liuyin și-a strâns mâneca peste locul acela, un gest de auto-protecție.
– Nu e nimic. O simplă arsură de la o scânteie rătăcită.
– Nimicul nu arde așa. Știi bine ce înseamnă: legătură între Lumină și Întuneric. O blasfemie împotriva Legii și a Echilibrului.
Ea l-a privit peste umăr, cu o tristețe calmă care îi înnobila gestul.
– Dacă a iubi, chiar și din greșeală, este o blasfemie, atunci Cerul a uitat de unde a plecat. A uitat ce a fost odată omenesc și ce este, de fapt, viața.
Guangzhi n-a mai zis nimic. Doar s-a uitat în jos, rușinat, fiind prins între datoria lui și înțelegerea tăcută a suferinței ei.
Porțile Templului de Aur s-au deschis, lăsând să cadă peste ea o lumină albă, orbitoare, care nu oferea căldură, ci doar o expunere brutală.
Liuyin a pășit înainte. Ecoul pașilor ei s-a amestecat cu vuietul norilor adunați. A pășit în lumină, știind că nu se mai putea ascunde.
Departe, printre norii de sub Templu, Ren’yi privea. Ascuns în ultima bucată de întuneric permisă, o vedea pe Liuyin, singură, mergând spre judecată. Vântul i-a smuls cenușa de pe umeri, iar din gât i-a scăpat un suspin aspru, un sunet pe care o umbră nu ar fi trebuit să-l producă.
„Nu știam că zeii pot sângera,” și-a spus, simțind propria durere în piept, „până când am văzut-o pe ea plecând în lumină să înfrunte întunericul meu.”
Aștept părerile voastre în comentarii.
Dacă v-a plăcut, distribuiți mai departe. Poate îi prinde și pe alții.🥰
