Dimineața i-a găsit pe toți pregătiți, cu rucsacurile în spate și speranța ascunsă în priviri.
Răsăritul colora cerul în nuanțe de aur și purpuriu, iar norii păreau vii, se mișcau în cercuri, ca niște ființe care respirau.
– Asta-i, – a spus Meiyu. – Calea Luminii.
– Eu zic să mai bem un ceai înainte, – a zis Boqin, cu aer grav. – Nu se știe dacă în Cer se mai bea ceai.
– Sau dacă se bea ceva deloc, – a completat Ruo’er, zâmbind ironic.
– Atunci hai, – a zis Yulan din pragul colibei, sprijinită în toiag. – Că și Cerul se răzgândește uneori.
Cei patru s-au oprit o clipă să o privească.
– Nu vii cu noi? – a întrebat Meiyu.
– Eu am urcat o dată, copilă, în vis. Și mi-a fost de-ajuns. Când vă întoarceți, aduceți-mi o mână de lumină, s-o pun în fereastră.
Boqin a zâmbit. – O să-i aducem una și un borcan de miere, să nu fie amară.
– Adu-ți mintea întreagă înapoi, dacă poți, – i-a răspuns bătrâna și i-a dat un ghiont ușor.
Când au ajuns la poalele muntelui, cerul s-a deschis.
Din norii care se învârteau s-au desprins fire de lumină ce s-au unit, formând o scară nesfârșită.
Fiecare treaptă părea vie, tremurând între real și vis.
Ren’yi a privit în sus.
– Acolo sus… e tot ce-am fost și tot ce n-am îndrăznit să fim.
– Și tot ce-am pierdut, – a spus Meiyu.
Boqin și-a făcut semnul norocului.
– Ei, dacă o luăm razna, măcar o să avem o priveliște frumoasă.
Au început să urce.
La primele trepte, aerul a devenit mai ușor, aproape dulce.
Peisajul de jos dispărea încet, iar în jur s-a format o lumină albă, difuză, ca o ceață de vis.
– Simt că merg, dar nu mă mișc, – a murmurat Ruo’er.
– E prima probă, – a spus Meiyu. – Drumul inimii.
Pe scări, fiecare pas dezvăluia o imagine.
În fața lui Ren’yi, umbrele din trecut se ridicau: chipul lui Shen’luo, momentele de trădare.
În fața lui Meiyu, flăcările Grădinii Stelelor.
Boqin vedea satul lui natal, cu oamenii râzând de el.
Ruo’er își vedea mama, plecând fără să privească înapoi.
– Ce-i asta? – a întrebat Boqin, speriat. – Un teatru al rușinii?!
– O amintire, – a spus Ren’yi. – Trebuie s-o treci fără să fugi.
Ruo’er tremura.
– N-o pot privi…
Meiyu i-a întins mâna.
– Nici eu n-am putut la început. Dar e singurul drum care nu minte.
Când a atins-o, imaginea s-a topit.
Cerul s-a limpezit, iar o treaptă de lumină s-a format sub picioarele lor.
Mai sus, lumina s-a întunecat brusc.
Din aer s-au născut iluzii noi, de data asta, dorințe.
Ren’yi o vedea pe Meiyu înapoi în Grădina Stelelor, zâmbind.
Boqin vedea un ospăț uriaș.
Ruo’er se vedea cu puteri divine.
O voce răsuna în mintea lor:
„Renunțați la inimă și veți primi totul. Țineți la ea și nu veți avea nimic.”
– Frumoasă ofertă, – a zis Boqin, – dar prefer nimicul cu gust de viață.
Ren’yi a închis ochii.
– Nu vreau să trăiesc fără inimă. Am încercat o dată. A fost un iad.
Lumina din jur s-a frânt, iar treptele s-au luminat din nou.
Când au ajuns sus, aerul nu mai era aer, era o vibrație.
Pășeau printre nori solizi, care luau forme: fluturi, păsări, chipuri familiare.
Un fluture alb s-a așezat pe umărul lui Meiyu.
– Suyin, – a șoptit ea.
Fluturele s-a topit în lumină, lăsând în urmă un fir de aur care i s-a încolăcit în jurul mâinii.
Ruo’er s-a oprit brusc.
– Priviți!
În fața lor, cerul se desfăcea ca o cortină.
Dincolo se vedea Cetatea Zeilor; turnuri aurii, râuri suspendate, și o lumină care nu semăna cu nicio lumină pământească.
În mijlocul porții, doi siluete translucide: Suyin și Guangzhi.
– Ne-au auzit, – a spus Meiyu cu o lacrimă în ochi.
– Ei ne-au condus până aici, – a adăugat Ren’yi.
Guangzhi a zâmbit.
– De aici, drumul nu mai e doar al vostru. E al tuturor celor care cred că iubirea nu are stăpâni.
Porțile s-au deschis, iar lumina i-a învăluit.
În jurul lor, totul s-a contopit: vânt, amintiri, culori.
Râurile cerului curgeau în sus, spre un centru orbitor.
Boqin a fost primul care a zis ceva, ținându-se de frunte:
– Frumos loc, dar cred că mi s-au ars sprâncenele de la atâta lumină.
Ruo’er a râs. – Dacă taci, poate ți le cresc la loc.
– Eu nu tac nici în fața zeilor, – a spus el. – Nu de alta, dar poate cerul are nevoie de o voce normală.
Ren’yi s-a uitat la el. – Poate chiar are.
Departe, dincolo de turnurile Cetății, un tunet s-a auzit.
Cerul se cutremura.
Un nou război se apropia.
– Să mergem, – a spus Meiyu. – Nu pentru răzbunare. Pentru cei care n-au mai avut voce.
Ruo’er și-a înălțat privirea spre cupola aurie.
– Poate că vom schimba Cerul.
– Sau măcar îl vom învăța să asculte, – a spus Ren’yi.
Și au pășit în Cetatea Zeilor.
Lumea lor nu mai era jos. Era chiar acolo, sub ochii Cerului care, pentru prima dată, părea să bată ca o inimă.
