Vântul din Valea Norilor nu mai purta cenușă, ci miros de pământ ud.
După furtuna care sfâșiase cerul, viața se întorcea încet, încă neîncrezătoare.
Ploaia scursă peste ruine a spălat urmele luptei, iar iarba nouă răsărea în locul arsurilor divine.
Pe prispa Casei de Leacuri, Boqin stătea ghemuit, cu o căldare în mână, privind fix într-o baltă.
– Dacă stau destul, poate-mi răspunde, a zis el serios.
– Ce baltă îți răspunde, măi omule? – s-a auzit vocea răgușită a bătrânei Yulan, care își freca genunchii cu un unguent ce mirosea a iarbă amară.
– Toate bălțile au suflet. Unele îți arată norocul.
– Ți-a arătat că ești prost, – a mormăit ea, dar în colțul gurii i-a tremurat un zâmbet.
În prag, Meiyu privea scena cu un calm nou. Părea că odată cu liniștea, și ea învățase să respire din nou.
Ren’yi stătea sprijinit de ușă, cu ochii pierduți spre orizont. Umbra lui încă tremura, ca o flacără nesigură.
– Nu te odihnești niciodată? – l-a întrebat ea, blând.
– Umbrele nu dorm. Doar se ascund o vreme.
Yulan și-a înălțat privirea.
– Atunci ascunde-te în lumina asta, băiete. E prima zi fără durere de luni de zile. Nu-mi tulbura liniștea cu privirea aia de înmormântare.
Ren’yi a zâmbit vag, ca un om care încearcă să-și amintească cum se face.
Pe seară, în Vale a sosit o fată.
Avea părul prins într-o coadă scurtă, obrajii pătați de drum și o privire ageră ca un cuțit.
– Caut pe zeița care vindecă, – a spus ea fără să salute. Mi s-a zis că stă aici, la o casă cu acoperiș strâmb și oameni ciudați.
Boqin a sărit imediat:
– Eu sunt omul ciudat!
– Știu, i-a răspuns ea sec. Tu vorbești prea mult.
Yulan s-a ridicat greoi, măsurând-o din priviri.
– Cum te cheamă, copilă?
– Ruo’er. Și n-am venit pentru binecuvântări. Am venit să învăț.
– Ce să înveți?
– Cum e să fii aleasă de Cer.
Cuvintele au atins aerul ca o lamă subțire. Meiyu, aflată în prag, a tresărit ușor.
– Nu m-a ales nimeni. Doar am supraviețuit, a spus calm.
– Așa zic toți cei aleși, a murmurat fata, cu un zâmbet scurt, ironic.
Boqin a tușit încordat.
– O să te rog frumos să nu superi zeița. Că ultima dată când cineva a făcut-o, ne-a ars gardul!
– Nu sunt zeiță, a zis Meiyu, trecând pe lângă el. Și nu mai arde nimic. Doar lumea care n-a învățat încă să trăiască.
Yulan a clătinat din cap.
– Las-o, Meiyu. Așa eram și eu la vârsta ei. Credeam că știe tot Cerul și pământul.
Ruo’er a privit-o, dar ceva în tonul bătrânei o făcu să tacă.
Zilele au trecut în liniște.
Ruo’er a rămas în casă, ajutând la prepararea leacurilor, dar privirile ei mereu se întorceau spre Meiyu.
Uneori o urmărea în grădină, alteori asculta prin ușă.
O admira, dar și îi invidia acea liniște, acel calm, parcă născut dintr-o altă lume.
– Crezi că poți să înveți lumina doar privind-o? a întrebat-o Yulan într-o dimineață.
– Lumina se fură, dacă ești destul de atentă, a răspuns fata.
– Ai grijă. Cei care fură lumină, ajung orbi.
Dar într-o noapte, Ruo’er a făcut greșeala.
A vrut să atingă amuleta lui Meiyu, cea în care mai rămăsese un fragment din Inima Veșniciei.
Când a făcut-o, amuleta s-a aprins brusc, iar casa întreagă s-a umplut de un vânt rece, ca un țipăt mut.
Boqin a intrat în fugă:
– Ce-ai făcut, fată?! S-a trezit ceva!
– Eu… doar voiam să simt cum e, a șoptit ea, tremurând.
Lumina s-a intensificat, iar din amuletă s-a ivit pentru o clipă chipul lui Guangzhi, blând, zâmbitor, dar stins.
– Nu căuta lumina altuia, i-a spus el. Caut-o pe a ta.
Fata a izbucnit în lacrimi.
Meiyu a venit și a atins-o ușor pe frunte.
– Ești tânără. Și ai inimă. Asta e tot ce trebuie.
Din acea noapte, Ruo’er a rămas tăcută.
Nu mai vorbea cu aroganță, ci cu curiozitate. Începuse să-i respecte.
Boqin, impresionat, a încercat s-o înveselească.
– Vrei să vezi cum fac o pastă care vindecă tristețea?
– Nu există așa ceva, i-a zis ea.
– Ba da. Se numește supă de orez cu povești.
Și, în timp ce fierbeau în oală, ea a început să râdă pentru prima oară.
Într-o noapte, când toți dormeau, Meiyu a ieșit afară.
Cerul era limpede, iar stelele păreau aproape.
A închis ochii.
O voce caldă i-a atins gândurile.
– Încă ne auzi, nu-i așa?
– Suyin… Guangzhi… sunteți acolo?
– Acolo unde iubirea nu se stinge, a răspuns vocea.
– Atunci n-am pierdut nimic.
Un licăr de lumină s-a desprins din cer, atingând palma ei.
Era cald.
Ren’yi a apărut în tăcere.
– Cu cine vorbeai?
– Cu cei care nu pleacă niciodată de tot.
El s-a apropiat și a atins palma ei, unde lumina încă pulsa.
– Poate ne-au auzit și pe noi.
– Poate ne-au iertat.
De undeva din depărtare, Boqin a strigat somnoros:
– Hei, dacă vorbiți cu stelele, spuneți-le să nu mai lumineze pe acoperișul meu, că-mi țin gâștele treze!
Ren’yi a râs, un râs adevărat, pentru prima oară.
Meiyu și-a sprijinit capul pe umărul lui, iar în jur, lumina stelelor părea că dansează.
A doua zi, Yulan i-a chemat pe toți în fața casei.
– Am avut o viziune, a spus ea. O cale de lumină se va deschide curând.
– Unde duce? a întrebat Ruo’er.
– Spre Cer. Dar doar cei care poartă iubirea și vina deopotrivă o pot urca.
Ren’yi a privit spre Meiyu.
– Atunci… e timpul.
Yulan a oftat, dar zâmbetul ei era liniștit.
– Duceți-vă, dar nu uitați: zeii se tem de inimile curate mai mult decât de sabii.
Boqin a ridicat mâna.
– Vin și eu!
– Tu? a întrebat Ruo’er.
– Normal. Cine o să vă gătească în Cer?
Yulan a izbucnit în râs.
– Du-te, băiete, și vezi dacă acolo sus chiar se mănâncă nori.
Când au pornit la drum, cerul s-a deschis ușor peste Valea Norilor.
O dâră de lumină cobora din munți, strălucind ca o scară.
Ruo’er s-a întors spre Yulan.
– Crezi că vom ajunge?
– Dacă nu ajungeți, o să vă bat cu toiagul meu și din vis, i-a răspuns bătrâna.
Și astfel, cei patru au pornit, Meiyu, Ren’yi, Boqin și Ruo’er, pe drumul care avea să-i ducă înapoi spre Cer.
Nu ca zeii de altădată, ci ca oameni care învățaseră să ierte, să râdă și să iubească din nou.
Deasupra lor, două stele sclipiră una lângă alta; Suyin și Guangzhi, privind în tăcere.
