Dimineața de după cântec a venit fără păsări.
Nu pentru că cerul ar fi fost gol, ci pentru că lumea nu mai știa dacă e sigur să-l umple cu sunete. Valea Norilor se trezea sub o ceață groasă, lipicioasă, care se agăța de piele și de gânduri. Mirosea a pământ ud, a cenușă veche și a ceva străin, ca o respirație care nu aparținea nici oamenilor, nici zeilor.
Iazul era nemișcat.
Florile de lotus dispăruseră.
Nu se scufundaseră, nu se uscaseră, pur și simplu nu mai erau. În locul lor, deasupra apei, rămăsese doar o dâră subțire de lumină, tremurătoare, ca urma unei atingeri care nu trebuia să existe.
Meiyu privea acel punct fără să clipească.
Nu plângea. Lacrimile cer timp, iar ea nu mai avea timp. În pieptul ei se adunase o tăcere grea, aceea care apare doar după ce ai pierdut ceva ce nu poate fi numit.
– S-au dus… a murmurat Yulan, cu glasul scăzut, ca și cum ar fi vorbit cu apa. Dar n-au plecat fără să lase ceva.
Meiyu a inspirat adânc.
– Au deschis o poartă, a spus. Și nu toate porțile duc spre lumină.
Ren’yi s-a apropiat. Umbra lui părea mai lungă decât ar fi trebuit, ca și cum ar fi vrut să se desprindă de el.
– O poartă deschisă e uneori un dar, a spus el. Alteori, e începutul unei greșeli care nu mai poate fi îndreptată.
Yulan l-a privit.
– Și tu ce simți?
Ren’yi și-a ridicat ochii spre cer. Norii curgeau invers, încet, ca niște gânduri care se întorc mereu la aceeași vină.
– Libertatea care vine din întuneric nu bate niciodată la ușă. Intră direct.
Spre seară, Valea a început să se teamă.
Animalele refuzau să iasă din adăposturi, lipite de pământ, cu ochii mari și umezi. Copiii se trezeau plângând, spunând același lucru, fără să se cunoască între ei: o mână neagră care le șoptea numele, cu o voce care părea să le fi fost mereu aproape.
În jurul muntelui, lumina se stingea mai devreme, ca o zi obosită de sine.
Boqin a venit alergând, cu respirația tăiată.
– Am văzut… nu oameni… umbre. Se ridicau din râu, ca fumul.
Yulan a închis ochii o clipă.
– Așa se întâmplă mereu când lumea rămâne fără cei care o țin în echilibru.
Suyin și Guangzhi nu mai erau.
Cântecul lor se dusese odată cu ei.
Iar acum, între Cer și Pământ, rămăseseră doar Meiyu și Ren’yi.
Noaptea, Meiyu s-a trezit dintr-un vis care nu voia să se lase uitat.
Visase o grădină albă, prea albă, unde florile se prefăceau în cenușă la cea mai mică atingere. La marginea acelei lumi, o siluetă stătea cu spatele la ea, nemișcată.
– Cine ești? a strigat.
Răspunsul a venit calm, aproape tandru.
– Fratele lui Ren’yi. Umbra care n-a murit niciodată.
Când s-a trezit, frigul îi strângea pieptul.
Pe fereastră, dinspre munte, se prelingea o dâră de fum negru, lentă, sigură pe ea.
Ren’yi era deja acolo.
– L-ai simțit.
Nu era o întrebare.
– Da… a șoptit ea. Shen’luo.
Ren’yi a închis ochii.
– A venit după ceea ce a mai rămas din Inima Veșniciei.
– Și dacă o ia?
El n-a ezitat.
– Atunci lumea nu va mai ști unde să se sprijine.
Drumul spre ruine era acoperit de cenușă.
Umbrele se mișcau singure, desprinzându-se de copaci, de pietre, de nimic. Aerul mirosea a rugină și a foc vechi, ca o rană care nu se închide.
Pământul era despicat.
Din crăpătură se ridica un abur negru, gros.
În mijlocul lui, Shen’luo.
Armura lui nu era solidă, curgea pe el, ca o umbră vie. În piept îi ardea lumina albastră a iertării divine, dar acum părea bolnavă, stricată.
– Frate, a spus el, cu voce blândă. Ai adus lumină acolo unde nu era chemată.
– Tu ai adus iadul acolo unde era pace, a răspuns Ren’yi.
Shen’luo a zâmbit.
– Pacea e doar moartea care încă nu știe cum să vorbească.
Meiyu a pășit înainte.
– Ce vrei?
– Echilibrul. Un început nou. Dragostea voastră a rupt Cerul. A mea îl va închide.
– Tu n-ai iubit niciodată, a spus Ren’yi.
– Ba da, a răspuns Shen’luo. Puterea. Ea nu pleacă. Nu uită. Nu te lasă.
A întins mâna.
Pământul a urlat.
Amuleta de la gâtul lui Meiyu a ars de lumină.
– Ren’yi, mă trage!
Umbrele s-au ridicat ca un val.
Ren’yi a tăiat aerul, lovind fără să numere pașii.
– Încă lupți pentru o femeie care te va uita din nou, a râs Shen’luo.
– Mai bine uitat decât gol!
În haos, amuleta s-a spart.
Lumina a izbucnit.
Inima Veșniciei bătea, vie, vulnerabilă.
– Nu-l lăsa!
Dar Shen’luo o apucase deja.
Lumina i-a ars mâna.
El a râs.
– Durerea înseamnă că sunt viu!
Cerul s-a stins.
Când lumina a murit, Shen’luo dispăruse.
Doar un vârtej negru rămăsese, șoptind:
„Ne vedem în Cetatea Zeilor. Acolo unde iubirea moare ultima.”
Ren’yi a căzut în genunchi.
– A luat-o…
Meiyu a strâns ceva în palmă.
– Nu pe toată.
Un fragment mic pulsa încă.
– Atât a mai rămas din echilibru.
Yulan și Boqin ajunseseră lângă ei.
– Și acum?
Meiyu a privit cerul.
– Ne întoarcem acolo unde totul a început.
– În Cer…?
– În Cetatea Zeilor.
Ren’yi s-a ridicat.
– Dacă trebuie să ard pentru ea…
Meiyu i-a cuprins mâna.
– De data asta, vom arde Cerul împreună.
Sus, în Templul Ceresc, Qirong a simțit vibrația.
– Umbrele se ridică. I-ai pierdut.
Baihua și-a coborât privirea.
– Poate că nu i-am pierdut. Poate doar nu-i mai pot ține.
Jos, în Vale, lumina se stingea.
Păsările tăceau.
Deasupra lor, o poartă uriașă de nori se deschidea.
Dincolo de ea, Cetatea Zeilor nu mai părea un paradis.
Ci locul unde urma să se decidă dacă iubirea mai are voie să existe.
