Dimineața nu se năștea; se târâia din urmă. Cerul de deasupra Grădinii Stelelor părea un giulgiu umed, greu și obosit, ca și cum ar fi trăit nu doar o noapte, ci o mie. Lumina care se revărsa nu mai era clară și curată, lumina pe care o cunoștea Liuyin ca fiind o parte din ea însăși, ci o pulbere palidă, spălăcită, ce tremura de parcă ar fi fost filtrată printr-o pânză de ceață. Ploaia încetase de mult, dar aerul era dens, încărcat cu mirosul aspru, metalic, al furtunii trecute și al pământului proaspăt udat.
Liuyin ședea singură pe marginea de piatră a lacului, cufundându-și gleznele în apa rece ca gheața. Undele minuscule îi învăluiau pielea ca niște degete curioase. Se uita la reflexia ei, dar chipul din oglinda apei nu mai era același. Era ca și cum cineva ar fi amestecat o picătură de cerneală în lumină. Culoarea ochilor i se schimbase subtil, un cărbune fin se strecurase în aurul lor. Fire de păr străluceau altfel în lumina difuză, ca și cum ar fi absorbit nu doar lumina proprie, ci și o umbră din întuneric. Gândul acesta, despre acea urmă fină de umbră ce îi păta privirea, o neliniștea mai mult decât orice tunet.
– Ce am făcut? a șoptit, dar sunetul s-a înecat în aerul greu.
Nici vocea ei nu mai suna la fel; era mai joasă, mai gravă, ca ecoul unei clipe care nu-i aparținea.
În jurul ei, tăcerea era o prezență fizică. Păsările din copacii de jad nu cântau. Grădina, de obicei plină de murmurele subtile ale vieții divine, era complet mută. Doar valurile mărunte atingeau malul cu un sunet ușor, aproape imperceptibil, ca o bătaie lentă și obosită de inimă.
Și atunci a înțeles, nu cu mintea, ci cu o senzație rece ce i-a cuprins șira spinării: lumea întreagă o asculta.
Liuyin a închis ochii, ascultând tăcerea. Și-a dus mâna la piept, deasupra rochiei subțiri, iar sub palmă, a simțit-o. Un ritm. O bătaie slabă, ezitantă, dar indubitabil clară. Inima ei. Un zeu al luminii și al echilibrului nu ar fi trebuit să posede o slăbiciune atât de omenească.
În spatele ei, din umbra mai adâncă a copacilor de jad, Ren’yi se oprise. Era o apariție discretă, îmbinându-se perfect cu întunericul, dar inima pe care nu o avea se zbătea. Nu avea curajul să se apropie, parcă temându-se că lumina ei îl va arde până la inexistență.
Umbra lui, totuși, nu a putut fi ținută în frâu. S-a întins, neascultătoare, peste pământul umed și a ajuns până la marginea apei, oprindu-se chiar înainte să atingă glezna zeiței. O privea. Pentru prima dată, nu cu dorință sau cu vechea lui obligație de umbră, ci cu o neliniște necunoscută, tăioasă, ca un ciob de gheață în piept.
El nu înțelegea ce simte. Umbrele nu au inimă, nu au teamă, nu au căldură, iar Ren’yi fusese mereu definiția vidului controlat. Și totuși, de când o atinsese pe Liuyin în noaptea furtunii, ceva esențial se schimbase. Aerul îl apăsa acum, lumina, chiar și cea palidă, îl ustura pe piele. Simțea frigul dimineții, dar mai ales tremurul care nu era al lumii, ci al lui, ascuns adânc sub veșmintele de întuneric.
– De ce mă doare să o privesc? Nu e o arsură, e o durere.
Gândul acesta i-a străbătut mintea goală ca un ecou de clopot funerar.
Ren’yi a făcut un pas, apoi altul, pași care, în mod normal, nu ar fi lăsat nicio urmă, dar suprafața lacului s-a tulburat, aruncând reflexia lui Liuyin în mii de cioburi de lumină. Ea a tresărit, o mișcare nervoasă care i-a întărit convingerea că era simțită chiar și fără să fie văzută.
– Te ascunzi din nou? a întrebat ea, fără să se întoarcă, adresându-se umbrei de pe apă.
– Nu. Nu mai știu să mă ascund, i-a răspuns el, vocea lui fiind un șoptit aspru.
Liuyin a zâmbit, un zâmbet fin care nu a atins ochii.
– E prima dată când o umbră recunoaște că nu este mai puternică decât lumina.
S-a ridicat dintr-o mișcare fluidă. Rochia albă i s-a lipit de piele, iar apa i-a curs de pe vârfurile degetelor, fiecare picătură arătând ca o dâră efemeră de lumină. S-a întors spre el, studiindu-l lung, cu noua nuanță de cărbune din privire.
– Ai adus liniștea, dar ai adus și neliniștea mea, a rostit.
– Eu doar m-am apropiat.
– Uneori, apropierea doare mai mult decât o absență îndelungată.
El nu a răspuns. A făcut un pas, apoi altul, și tăcerea dintre ei a devenit atât de densă încât părea că aerul se sfâșie. Distanța dintre ei s-a redus, devenind periculos de mică.
– Ce s-a schimbat? a întrebat el, privirea lui cerând un răspuns pe care mintea lui nu îl putea formula.
– Totul.
– Și tu?
– Mai puțin decât ar trebui. Mai mult decât mi-e permis.
Liuyin a schițat un gest de a pleca, un reflex al legii, dar Ren’yi a fost mai rapid. I-a prins încheietura, exact ca în noaptea aceea. A fost aceeași atingere. Aceeași clipă în care aerul a expirat și s-a oprit. Dar de data asta, ea nu s-a mai retras. Nu a tresărit, ci a rămas pe loc, permițând căldurii lui reci să o pătrundă.
– De ce nu mă gonești? a întrebat el, vocea acum abia șoptită.
– Poate pentru că nu mai știu cum se face. Nu mai știu să îmi reneg partea.
Departe, într-o dimensiune a splendoarei pure, în miezul Templului de Aur, Qirong stătea rigid în fața unei oglinzi de foc. Nu era sticlă, ci o suprafață turbulentă de flăcări aurii care nu ardeau, ci arătau. Pe suprafața ei, se vedea Grădina Stelelor, iar imaginea celor doi, stând atât de aproape, îl făcea să strângă pumnii. Ochii lui, de obicei un foc albastru calm, ardeau acum roșu sângeriu.
– A început, a șoptit el cu o voce ce putea topi metale.
Din spatele coloanelor de jad și aur, a ieșit o femeie înveșmântată într-un aur mai vechi, mai blând. Era Baihua, Zeița-Mamă, cea care supraveghea și întreținea în mod pașnic echilibrul Cerului.
– Lasă-i, Qirong. Este inevitabil.
– Nu pot. Știi că nu pot.
– Dacă dragostea lor distruge lumea, o vom reconstrui, așa cum am făcut mereu.
– Nu e despre lume, Baihua. Nu mai e doar despre lege. E despre mine.
Ea l-a privit lung, fără să își piardă din calmul milenar.
– Ești gelos?
– Sunt Zeu, nu om! Iar emoția asta nu îmi aparține!
– Atunci de ce vorbești ca unul?
Qirong a strâns pumnul, iar flăcările din oglindă s-au încolăcit, înconjurându-i brațul într-o aură de putere necontrolată.
– Pentru că ea n-ar fi trebuit să îl privească așa. Nu cu acea acceptare.
– Lumina privește tot ce există, Qirong.
– Nu, Baihua. De data asta, lumina și-a ales ținta. Și ținta poartă nu un întuneric oarecare, ci întunericul pe care l-am exilat eu.
După apus, când marginile cerului erau vopsite într-o nuanță neliniștitoare de roșu și violet, Liuyin a revenit în grădină. Aerul nu mai mirosea a furtună, ci a fum uscat și cenușă. Acolo unde ieri florile sclipeau de viață divină, acum pământul era ars, crăpat și steril. Mii de petale erau înnegrite. Era ca și cum o mână nevăzută, dar puternică, ar fi suflat peste viață, lăsând în urmă doar resturi.
Ren’yi a ajuns la scurt timp după ea, materializându-se din umbra unei statui frânte. A privit în jur, uimit de o distrugere atât de rapidă.
– Cine a făcut asta?
– Cerul, a spus ea, vocea ei fiind un șoptit rănit. Sau poate eu. E un preț pentru lipsa de echilibru.
Liuyin s-a aplecat și a atins o floare arsă. În clipa atingerii, petalele s-au luminat pentru o fracțiune de secundă, ca un ultim suspin de aur, dar s-au risipit imediat în cenușă fină.
– N-o mai pot salva.
– Poate pentru că tu salvezi mereu pe alții, dar niciodată pe tine, a spus Ren’yi, apropiindu-se.
Liuyin l-a privit. Nu mai era o întrebare în ochii ei, ci o certitudine rece.
– Vor veni după tine. Nu vor accepta.
– Atunci voi fi exact acolo unde ești tu. N-am o altă lege de urmat.
El s-a apropiat, iar între ei s-a lăsat o tăcere diferită, nu grea și tensionată, ci caldă, aproape protectoare. Ea a vrut să spună numele lui, să își formuleze teama, dar el i-a dus un deget la buze.
– Nu acum. Lasă lumea să tacă o clipă pentru noi. Nu trebuie să rostim încă nimic.
Și, incredibil, lumea a ascultat. Vântul s-a oprit. Flăcările îndepărtate s-au stins. Tunetele s-au reținut. În ochii lor, privindu-se, s-a născut o liniște care nu aparținea nici luminii, nici umbrelor; era o liniște nouă, a promisiunii. Pentru o clipă, totul a fost perfect.
Apoi, cerul de deasupra Templului de Aur s-a luminat din nou, un roșu furios care pătrundea prin nori. Tunetele au început să se adune, nu la orizont, ci direct deasupra grădinii.
Liuyin a ridicat privirea spre nori.
– Începe, a spus ea.
– Ce anume?
– Războiul dintre dorința inimii și legea cerului.
Ren’yi i-a atins obrazul. A fost o atingere complet nouă, fără frică, fără îndoială.
– Atunci să nu pierdem prima bătălie.
Și în noaptea aceea, sub un cer care ardea de furie, pentru prima dată în istorie, o umbră a simțit. Nu doar pentru sine, ci pentru lumina de lângă el.
Uneori, schimbarea nu începe cu un război.
Ci cu o singură atingere pe care nici zeii n-o mai pot lua înapoi.
Aștept părerile voastre în comentarii.
Dacă v-a plăcut, distribuiți mai departe. Poate îi prinde și pe alții.🥰
