Noaptea coborâse grea peste Valea Norilor.
Nu era o noapte grăbită, nici furioasă. Era una care se așeza încet peste acoperișuri, ca o pătură prea grea pentru inimile deja obosite. Nimeni nu vorbea despre ceea ce se întâmplase pe munte, dar fiecare simțea că aerul nu mai era același. Ploaia cădea în picături rare, mari, izolate, ca lacrimile cuiva care refuză să plângă cu adevărat.
În Casa de Leacuri, lumina lămpii tremura.
Suyin stătea lângă patul lui Guangzhi fără să se miște. Nu îndrăznea nici măcar să respire mai adânc, de parcă orice mișcare l-ar fi putut desprinde definitiv de lume. Trupul lui, cândva cald și viu, părea acum făcut din sticlă subțire , translucid, fragil, ca o flacără care mai arde doar din încăpățânare.
Pe pieptul lui pulsa o lumină difuză, slabă, aceeași nuanță ca piatra Inimii Veșniciei.
Suyin și-a dus mâna la buze.
– Nu… nu așa trebuia să fie.
Vocea i s-a frânt, iar cuvintele au căzut între ei ca niște frunze uscate.
Yulan stătea mai în spate, cu ochii umezi.
– A știut, a spus ea încet. Când patru puteri ating același nucleu, una trebuie să cedeze. Așa funcționează echilibrul.
– Și de ce el? a izbucnit Suyin, ridicându-se. De ce mereu cei care iubesc cel mai curat? Ce lege e asta care pedepsește iubirea?
Ren’yi, sprijinit de tocul ușii, a răspuns fără să-și ridice vocea:
– Pentru că Cerul nu suportă iubirea care nu cere nimic. E o oglindă prea clară. Iar zeii se tem de ceea ce le arată greșelile.
Suyin s-a întors spre Meiyu.
– Spune-i să nu-l ia. Spune-i să-l lase!
Meiyu a strâns piatra Inimii în palmă.
– Nu e moarte, Suyin… e transformare. Inima Veșniciei a ales un purtător.
– Nu! a strigat ea. Nu o să-l transform în relicvă! Nu o să-l las să devină un simbol pentru o lume care nu l-a meritat!
Și înainte ca cineva să o poată opri, a fugit afară, în ploaie.
Ploaia îi lovea fața, dar Suyin nu simțea frigul.
Pașii o purtau instinctiv spre iaz, locul unde focul și apa se întâlniseră prima oară. Lotusul roșu strălucea slab, ca o inimă care încă mai bătea. Suyin s-a oprit pe margine, cu hainele lipite de trup, cu părul ud, cu ochii ridicați spre cer.
– Baihua! a strigat. Dacă m-ai făcut să iubesc, dă-mi puterea să-l salvez!
Cerul a rămas tăcut.
Doar un tunet slab, îndepărtat, ca o respirație reținută, i-a răspuns.
Suyin și-a strâns pumnii.
– Aș fi fost mulțumită să rămân o umbră fără chip. Dar m-ai făcut femeie. Și acum femeia cere. Lasă-l să trăiască!
Apa din iaz a început să lumineze.
Din adânc s-a ridicat lotusul ars, deschizându-se din nou, dar nu mai era doar roșu. Petalele lui erau negre și stacojii, împletite, ca două inimi care refuză să se separe.
Suyin a căzut în genunchi.
– Îți dau viața mea pentru a lui.
Lotusul a pulsat puternic. O durere ascuțită i-a străbătut palma, iar pe piele i s-a imprimat un semn — o spirală adâncă, vie, ca o rană care nu voia să se vindece.
Apa s-a ridicat în jurul ei, învăluind-o într-un cerc strălucitor.
În aceeași clipă, Guangzhi s-a trezit.
Un strigăt i-a rupt pieptul.
– Suyin!
Lumina din el s-a aprins violent. Tremurând, s-a ridicat din pat și a ieșit, urmând chemarea ca pe un fir invizibil. Ren’yi și Meiyu au simțit unda de energie și au alergat după el.
Când au ajuns la iaz, Suyin era deja în mijlocul apei, scăldată în lumină.
Guangzhi a pășit spre ea.
– Ce ai făcut?! a strigat el, disperat.
Ea i-a zâmbit. Un zâmbet palid, dar împăcat.
– Ce trebuia. Inima Veșniciei nu cere sânge, ci echilibru. Dacă unul cade, celălalt urcă.
A întins mâna spre el, dar degetele lor nu s-au atins. Între ei s-a format o barieră de lumină și umbră, subțire, dar imposibil de trecut.
– Nu te duce! Nu fără mine!
– Nu e un sfârșit, Guangzhi. E începutul unei povești care nu mai trebuie scrisă de zei.
Și a început să cânte.
Nu cu buzele, ci cu tot ce fusese vreodată. O melodie fără cuvinte, aceeași pe care Meiyu o visase, aceeași care vindeca lumea fără să ceară voie.
Ploaia s-a oprit.
Cerul s-a deschis.
Lumina i-a cuprins pe amândoi.
Când totul s-a risipit, iazul era liniștit. Pe apă pluteau două flori de lotus — una roșie, una neagră, unite prin aceeași tulpină.
Meiyu a căzut în genunchi.
– S-au contopit… două suflete, un singur echilibru.
Ren’yi a atins apa cu palma.
– Dragostea lor a devenit punte.
Deasupra muntelui, o stea nouă s-a aprins. Nu era din Cer, ci din iubirea lor.
În Templul Ceresc, Qirong a lovit oglinda de foc.
– Doi muritori au sfidat legea!
Baihua nu și-a întors privirea.
– Nu. Au învățat-o.
– Au rupt barierele!
– Sau au arătat că barierele n-au fost niciodată necesare.
Pentru prima oară, frica i-a atins pe zei.
Jos, în Vale, Meiyu privea cele două flori.
– Crezi că s-au pierdut?
– Nu, a spus Ren’yi. S-au găsit într-un loc unde nici Cerul, nici Iadul nu mai au putere.
Ea i-a atins fața.
– Lumea asta a început cu un cântec. Poate o putem salva cu altul.
Ren’yi a zâmbit, obosit, dar viu.
– Atunci cântă, Liuyin.
Când vocea ei s-a ridicat peste Vale, Cerul a tăcut.
Nu ca o judecată.
Ci ca o binecuvântare.
Iar undeva, între lumi, ceea ce fusese foc și ceea ce fusese umbră au învățat să nu se mai piardă.
