Valea Norilor tăcea sub o ploaie subțire, aproape timidă.
După nopțile de foc și lumină, lumea părea că-și ține răsuflarea, ca un copil care a fost certat și nu știe dacă mai are voie să plângă. Casele fumegau liniștit, lemnul încă păstra căldura flăcărilor stinse, iar dinspre pădure venea miros de pământ reavăn, amestecat cu un abur dulceag, straniu, ca și cum aerul ar fi păstrat urmele unei lumi mai curate… sau mai vechi.
Meiyu se trezise înainte de zori.
Nu din cauza unui vis, ci dintr-o chemare care nu avea cuvinte. Avea ochii obosiți, trupul greu, dar în piept simțea o energie neliniștitoare, ca un fir de lumină care nu voia să stea ascuns. A ieșit afară desculță. Pământul era rece, dar nu o respingea.
La fiecare pas, auzea ceva, nu un sunet, ci o vibrație fină, ca un ecou care nu se auzea cu urechile, ci cu o parte din ea pe care nu știa că o are.
„Îți amintești, nu?”
Vocea nu venea din afară. Venea din adânc, dintr-un loc unde timpul nu avea margini.
Meiyu a închis ochii.
Pentru o clipă, Valea a dispărut. Munții s-au topit într-o lumină albă, iar în locul lor s-a desfășurat o grădină imensă, scăldată într-un cer fără sfârșit. Florile nu stăteau nemișcate, cântau când bătea vântul, fiecare petală vibrând ca o coardă atinsă ușor.
Acolo cineva râdea.
O voce masculină, caldă, plină de o bucurie care nu cerea nimic.
„Liuyin, cânți din nou?”
Inima i s-a strâns.
Imaginea s-a spart ca sticla.
În aceeași dimineață, Suyin rătăcea prin pădure.
Căuta ierburi rare, dar mâinile ei se opreau mereu fără să vrea. Ochii îi urmăreau urme care nu aparțineau nimănui din Vale, pași prea ușori pentru oameni, prea apăsați pentru animale.
S-a oprit lângă un stejar ars pe jumătate. Trunchiul era crăpat, iar în scoarță fusese gravat un simbol vechi: spirala Cerului, străpunsă de două linii întretăiate.
Respirația i s-a tăiat.
– Shen’luo, a șoptit.
Deasupra, o pasăre neagră a țipat scurt și a dispărut în ceață. Suyin și-a strâns pelerina pe umeri. Nu de frig. De presimțire.
Ren’yi o urmărea pe Meiyu din umbră.
Nu pentru că nu avea încredere în ea, ci pentru că îi era teamă. Nu de oameni. De ceea ce putea redeveni. Vocea lui Shen’luo îi săpa mintea, repetând mereu același lucru, ca o picătură care sapă piatra:
„Când își va aminti tot, nu te va mai iubi. Va iubi Cerul din nou.”
Cum să-i spui asta unei femei care vindeca lumea doar cu o privire?
Cum să-i spui că lumina din ea putea ucide iubirea?
O privea cum atingea florile și ele se deschideau fără să fie primăvară. Cum murmura ceva și norii se destrămau deasupra satului. Și totuși, în ochii ei trăia o tristețe adâncă, pe care niciun muritor n-ar fi putut-o purta fără să se frângă.
După-amiază, în Casa de Leacuri, viața încerca să pară normală.
Boqin mătura și cânta fals, Yulan îl certa fără convingere, iar Suyin își spăla mâinile prea des, ca și cum ar fi vrut să șteargă ceva ce nu se vedea.
– Unde e Meiyu? a întrebat Yulan.
– În grădină, a răspuns Suyin. Caută liniște… dar liniștea asta o duce spre altceva.
– Altceva?
Suyin a ezitat o clipă.
– Spre cine a fost. Și dacă se întoarce acolo, s-ar putea să nu mai fie a noastră.
Boqin s-a oprit din măturat.
– Nu mai vorbiți așa. Parcă prevestiți necazuri.
Suyin l-a privit blând.
– Necazurile nu se vestesc, Boqin. Ele știu întotdeauna unde să ne găsească.
La apus, Meiyu s-a așezat lângă iaz.
Lotusul roșu plutea în mijlocul apei, deschis, dar neliniștit, ca o inimă care nu știe dacă mai are voie să bată. Meiyu a inspirat adânc.
Și a început să cânte.
La început, vocea i-a tremurat. Apoi s-a limpezit, curgând firesc, ca o apă care își găsește albia. Nu era un cântec pe care-l știa. Nu avea cuvinte, nu avea limbă. Era doar vibrație, adevăr pur.
Lumea a ascultat.
Frunzele s-au oprit. Aerul a vibrat. Cerul a pâlpâit, ca și cum ar fi ezitat să răspundă.
Ren’yi a căzut în genunchi.
Nu o mai vedea pe Meiyu. O vedea pe Liuyin, așa cum fusese odată, cântând în Grădina Stelelor, aducând umbrele la viață și zeii în genunchi.
– Nu cânta! a strigat el. O să te audă!
Cântecul s-a frânt, dar era prea târziu.
O rază de lumină a coborât peste iaz. Lotusul s-a deschis complet, iar din miezul lui s-a ridicat o oglindă de apă.
În ea, Meiyu a văzut Cerul.
Și s-a văzut pe sine.
Liuyin, zeița cu aripi de foc, cu ochi care plângeau aur. În spatele ei, Baihua.
„Copila mea… ți-ai amintit.”
Meiyu a făcut un pas înapoi, lacrimile curgând.
– Nu! Eu nu mai sunt ea!
„Ești tot ce a rămas din mine. Iar iubirea ta a rupt echilibrul.”
Ren’yi a prins-o în brațe.
– Nu e vinovată pentru că a simțit!
– Atunci lasă-mă să ard și eu cu tine! a șoptit ea.
Cerul s-a cutremurat. Flacăra s-a stins, dar reflexia a rămas.
Baihua a privit în jos. De data asta, cu lacrimi adevărate.
Mai târziu, Suyin s-a așezat lângă Meiyu.
– Știu ce s-a întâmplat. Urmele puterii tale sunt peste tot.
– Eu n-am vrut…
– Nici Cerul nu vrea uneori. Și totuși, face.
Apoi a coborât vocea.
– Am găsit simbolurile lui Shen’luo. El manipulează energiile Cerului. Imaginea cu Guangzhi… a fost o iluzie.
– Deci e viu…
– E prizonier. Iar Shen’luo folosește chipul lui ca armă.
Meiyu a înțeles.
– Un frate trădează mai ușor decât un zeu.
În noaptea aceea, Ren’yi a ieșit în ploaie.
– Dacă iubirea e greșeală, atunci lasă-mă s-o repet de o mie de ori!
Din întuneric, o voce i-a răspuns:
– Și de fiecare dată, ea va muri înaintea ta.
Shen’luo!
Ren’yi și-a strâns pumnii.
– Nu de data asta.
Sus, în Templul Ceresc, chipul lui Guangzhi plutea în oglindă, slăbit, dar viu.
– Cântecul s-a auzit până aici, a spus Qirong.
Baihua a răspuns încet:
– Poate că își amintește nu puterea… ci inima.
Jos, în Vale, lotusul strălucea slab.
Din miezul lui se auzea ecoul unui cântec care nu mai aparținea zeilor, nici oamenilor, ci iubirii care refuză să moară.
Suyin a șoptit:
– Adevărul s-a întors. Și va cere un preț.
Iar Ren’yi, din umbră, a spus:
– De data asta… îl plătesc eu.
