Diminețile din Valea Norilor deveniseră tăcute.
După furtuna care mistuise pădurea de la margine, sătenii vorbeau în șoaptă. O parte dintre ogoare fuseseră pârjolite, iar o lumină ciudată se revărsa uneori peste vale, doar pentru o clipă, ca o respirație a Cerului.
Unii spuneau că fusese o pedeapsă divină.
Alții că o minune.
Dar toți, fără excepție, se uitau altfel la Meiyu.
Când mergea prin sat, femeile o salutau grăbit, iar copiii se ascundeau după porți.
Se spunea că flăcările din cer se supuseseră vocii ei, că focul s-a stins doar când ea a ridicat mâna.
Unii o numeau „Binecuvântata Plângerii”, alții, mai temători, „cea care a ars cuvintele zeilor”.
Meiyu zâmbea slab și nu răspundea.
Nici nu putea. În ea se amestecau liniștea și teroarea.
Uneori, noaptea, se trezea plângând fără motiv, cu o frază pe buze:
„Liuyin… nu te opri din cântat.”
Dar nu știa cine o spusese.
Ren’yi se ridicase după aproape o săptămână. Tăcut, și-a refăcut forțele fără să lase să se vadă ce era în el cu adevărat.
De atunci, nu mai vorbea despre Cer, despre Qirong sau despre focul care aproape îi arsese sufletul.
Se purta ca un muritor, trăind printre ei cu o liniște greu de crezut.
Ajuta la reconstruirea satului, tăia lemne, repara acoperișuri. Îl vedeai mereu cu mânecile suflecate și cu ochii pierduți pe cer.
Dar noaptea, când lumina dispărea și umbrele urcau din pământ, el pleca.
Fiecare colț de vale îl simțea. Fiecare frunză îi murmura numele.
Ren’yi nu-și permitea să fie aproape de ea în plină zi, dar o păzea în tăcere.
Deasupra acoperișului Casei de Leacuri, în fiecare noapte, o umbră sta nemișcată, privind.
Suyin înțelesese prima.
– El n-a plecat, – i-a spus într-o seară lui Yulan. – Doar se ascunde.
– Și de ce s-ar ascunde? – a mormăit bătrâna, punând ierburi la uscat. – De dragoste? De soartă? De propria prostie?
– De Cer, – a răspuns Suyin. – Iar asta e o frică pe care muritorii n-au cunoscut-o niciodată.
Yulan a oftat, dar n-a mai spus nimic.
Boqin, care trăgea cu urechea, s-a apropiat tiptil:
– Deci omul ăla e un fel de zeu?
– Mai degrabă un păcat care a învățat să respire, – a zis Suyin.
– Aha. Adică genul de păcat care arată bine.
Yulan i-a aruncat un ghem de iarbă în cap.
– Când o să gândești înainte să vorbești?
– Niciodată, maestră. Așa mă mențin tânăr.
Meiyu petrecea tot mai mult timp în grădina din spatele casei.
Îi plăcea să vorbească cu florile, de parcă ele ar fi înțeles mai mult decât oamenii.
Într-o zi, a găsit în pământ o tulpină arsă, acoperită de praf. A udat-o, fără să știe de ce.
După trei zile, din tulpină a crescut o floare albă, strălucind slab noaptea.
– E o floare care n-ar trebui să existe aici, – i-a spus Suyin. – Crește doar în grădinile celeste.
– Atunci de ce a răsărit?
– Poate pentru că și tu nu mai ești doar de aici.
Meiyu a tăcut.
– Suyin… cine sunt eu, de fapt?
– O tămăduitoare, – a răspuns simplu. – Dar felul în care vindeci nu e al oamenilor.
Cuvintele au rămas în aer.
Într-o noapte, satul a fost atacat de hoți veniți din nord.
Strigătele au răsunat printre case. Meiyu s-a trezit brusc și a ieșit în curte.
Focuri se vedeau la marginea drumului.
A alergat spre o femeie căzută, dar un străin s-a repezit la ea cu sabia.
Când lama a coborât, o umbră a trecut între ei.
Lovitura a fost oprită de ceva nevăzut.
Bărbatul a fost aruncat câțiva pași înapoi.
Din întuneric, o voce s-a auzit, calmă și rece:
– Dacă atingi lumina, îți pierzi sufletul.
Meiyu a ridicat privirea.
În ploaia măruntă, l-a zărit. Ren’yi, înveșmântat în negru, cu ochii strălucind.
– Tu…
– Nu te mișca, – i-a spus. – Nu e timpul pentru întrebări.
Umbrele i-au învăluit brațele și s-au întins peste sat ca un val protector. Hoții au fugit înspăimântați.
Când totul s-a sfârșit, el a dispărut din nou.
Meiyu a căutat peste tot a doua zi. Nu l-a găsit.
Doar floarea albă din grădină crescuse mai înaltă, iar pe petalele ei se adunase o picătură de apă roșiatică.
– Sânge? – a șoptit ea.
Dar picătura s-a transformat în lumină și s-a stins.
În seara aceea, Suyin i-a spus:
– Uneori, cei care te apără o fac doar ca să se pedepsească.
– Nu. El nu se pedepsește.
– Atunci?
– Se ascunde de ceva mai rău decât Cerul.
Suyin a privit-o lung.
– De ce crezi asta?
– Pentru că noaptea, când plouă, îl aud rostind un singur nume. Al meu. Dar nu-l spune ca pe un nume omenesc. Ci ca pe o rugăciune.
În Templul Ceresc, Qirong privea lumea muritorilor prin oglinda de foc.
– Încă o dată scapă de sub lege. Umbra trăiește, Lumina respiră.
Baihua a răspuns încet:
– Poate că legea e cea care greșește.
Qirong a zâmbit amar.
– Atunci vom vedea cât ține mila ta.
În Vale, Meiyu stătea sub streașină. Ploaia cădea ușor, iar în apă se reflecta o siluetă neagră care o privea de departe.
– Poți să te ascunzi cât vrei, a șoptit ea. Dar eu știu că ești acolo.
Vântul a adus un răspuns slab, aproape ca o promisiune:
– Atâta timp cât exiști… voi fi.
