Vântul aducea dinspre munți miros de fum și ozon, nu un miros de foc obișnuit, ci de energie divină arsă. În dimineața aceea, Valea Norilor era altfel: tăcută, încordată, ca o ființă care își ține respirația în fața unui dezastru iminent.
Yulan stătea în pragul casei, privind cerul cu sprâncenele încruntate. Degetele ei, de obicei agere, erau strânse pe tocul ușii.
– Așa vânt nu-i de la Ceruri, a murmurat ea. E de la zei. Și când zeii coboară, nimic bun nu rămâne în urmă, doar cenușă și vinovăție.
Boqin a râs nervos, încercând să alunge frica.
– Poate ne aduc ploaie. Avem nevoie.
– Poate ne aduc foc, a spus Yulan, fără să-l privească.
În spatele ei, Meiyu se mișca mecanic, de parcă trupul nu-i mai aparținea. De la furtuna din noaptea trecută, nu-și mai amintea cum adormise, dar avea urme palide de arsură pe palme și o senzație stranie, ca și cum o lumină fierbinte îi pulsa sub piele.
Ren’yi o urmărea în tăcere. Fața lui era o mască de hotărâre și suferință.
– Ți s-a schimbat respirația, i-a spus încet. Corpul tău poartă ceva ce nu e omenesc. E o flacără.
– Atunci ce sunt?
– Ceva ce Cerul a vrut să uite. Ești un adevăr.
Meiyu s-a întors spre el, derutată, simțind atracția vorbelor lui.
– De ce vorbești așa, ca dintr-un vis? Ca și cum ai fi fost acolo.
Ren’yi voia să răspundă. Dar pământul a tremurat violent. Un vuiet surd, metalic, a venit dinspre pădure. O pasăre a căzut din cer, arsă.
– A venit, a spus el brusc, ridicându-se. Stai aici. Nu te mișca.
Din pădure ieși o siluetă înaltă, înveșmântată în negru, cu o aureolă slabă de foc roșiatic în jurul trupului. Nu era Qirong, ci Shen’luo, vânătorul de umbre, trimis să execute sentința. Ochii îi erau roșii ca jarul, iar zâmbetul calm, aproape omenesc, era cel mai înfricoșător lucru.
– Frumoasă lume v-ați ales pentru exil, spuse Shen’luo, vocea lui rece și lipsită de ecou. Atât de fragilă, încât e suficient să respiri și cade.
Yulan făcu instinctiv un pas înapoi.
– Cine ești, străine?
– Doar un călător care caută pe cineva. Pe Liuyin, lumina, și pe fratele meu, întunericul.
Ren’yi apăru între el și Meiyu. Aerul se încărcă cu tensiune. Umbrele din jurul lui Ren’yi se strânseră ca o armură vie.
– Shen’luo, spuse el cu glas scăzut.
– Așa mă mai ții minte, frate. Ce bucurie.
– Ce cauți aici?
– O zeiță ascunsă într-un trup de om. Și un trădător care a crezut că iubirea îl va mântui de lege.
Yulan simți aerul sfâșiindu-se între ei, înțelegând cu instinctul ei de vindecător că erau în prezența unei lupte cosmice.
– Ce-s vorbele astea? Noi suntem oameni!
Shen’luo râse încet, metalic.
– Nu, bătrâno. Nu sunteți doar oameni. Uneori, Cerul își uită bucăți în voi. Și acele bucăți trebuie recuperate.
Meiyu simți că aerul o apasă, că lumea se strânge. O căldură i se urcă în tâmple, iar imagini haotice îi invadară mintea: grădini în flăcări, un templu de aur, o femeie în lanțuri de lumină și atingerea interzisă a umbrei pe pielea ei.
– Eu… am fost acolo, șopti ea, iar în ochi i se aprinse o sclipire palidă de aur.
– Nu, strigă Ren’yi. Nu-ți aminti încă. Te va distruge.
Dar era prea târziu.
Un cerc de lumină aurie se aprinse sub picioarele ei. Pământul vibră adânc.
– Liuyin, spuse Shen’luo cu triumf tăcut. Ți-ai amintit numele. Jocul s-a terminat.
Ea căzu în genunchi, cu palmele arse de propria lumină.
– Cine… sunt eu?
Ren’yi o prinse în brațe. Umbra lui era singurul refugiu.
– Ești tot ce-am pierdut și tot ce-am vrut să salvez. Ești legea pe care Cerul a uitat-o.
Shen’luo ridică toiagul de foc.
– Atunci salveaz-o acum, dacă poți. Eu sunt Justiția.
Un fulger coborî. Nu de la Shen’luo, ci de la Qirong însuși. Ren’yi întinse brațul; întunericul i se ridică din piept, întâlnind focul ceresc. La ciocnire, pământul a explodat într-o sferă de lumină alb-negru amestecate, rupând copacii din jur.
Meiyu țipă, un sunet neomenesc. Ren’yi se prăbuși. Emisarul lui Qirong fu aruncat la pământ, cu armura sfărâmată.
În haos, Meiyu își simți inima bătând altfel. O parte din lumina ei se amestecase cu întunericul lui Ren’yi, creând o esență nouă, stabilă. Se ridică încet, cu ochii strălucind palid.
– Ce-ai făcut? strigă Shen’luo, uluit. Ai amestecat din nou Lumină și Umbre!
– Nu, spuse ea, glasul ei fiind o combinație de șoaptă și rezonanță. Doar le-am împăcat. Am devenit amândouă.
Yulan, prăbușită lângă casă, șopti:
– Fata mea… ce ești tu?
– Ceva ce nici Cerul nu mai înțelege, răspunse Meiyu. Sau ceva ce încearcă să-și amintească.
În Templul Ceresc, Baihua simți tremurul lumii.
– S-a trezit complet. Ea este acum noua lege.
Suyin luă o mantie simplă.
– Trebuie să cobor.
– Da. Protejeaz-o. E singură.
– Iar Ren’yi?
– Lasă-l să aleagă singur. Nu toate umbrele sunt blestem. Unele doar caută lumina.
Jos, în vale, Ren’yi abia respira. Meiyu îi atinse fruntea; lumina ei era, pentru prima dată, vindecătoare.
– De ce m-ai salvat? murmură el.
– Pentru că ești singurul lucru care a avut sens în amândouă lumile. Și pentru că nu pot pierde de două ori același suflet.
Ren’yi zâmbi, un zâmbet real.
– Și pentru că n-am știut niciodată să pierd frumos.
Ochii i se închiseră. Cerul se lumină ca o rană vindecată. Ploaia spăla sângele și cenușa.
În vale, doar Meiyu mai stătea în picioare, cu părul lipit de față și ochii strălucind ciudat. Dincolo de nori, un tunet murmură o singură vorbă:
Blasfemie.
Dar lumea, pentru o clipă, fusese salvată.
Iar Meiyu, jumătate Lumină, jumătate Umbră, trebuia acum să fugă.
