Văzând că domnița ei rămăsese nemișcată, cu privirea pierdută, Ji Lan îi trase grăbită mâneca, aducând-o cu picioarele pe pământ. Deși nu știa cine erau cei doi tineri din față, cel îmbrăcat în roșu era de o frumusețe răpitoare, iar cel în alb… doar privindu-l îți bătea inima mai repede!
Han Yan își reveni și răspunse sec:
– Numele unei fete nu se spune bărbaților necunoscuți. Dacă domnii nu au altă treabă, rog să-mi îngăduiți retragerea.
– Nu… – He Lian Yu refuză din reflex. Era de necrezut – o căutase atâta vreme. Nimeni nu-l mai păcălise până acum, iar acum că o găsise, voia o explicație. Se pregătea să spună mai multe, dar cel de lângă el îl întrerupse:
– Mm.
Han Yan încremeni, ridicând uimită privirea – chiar îi dădea voie să plece?
În lumina lămpii, chipul acela frumos și rece rămânea impasibil, fără să o privească măcar. Inima îi tresări de bucurie și, fără măcar să salute, o trase pe Ji Lan și fugi mai iute ca un iepure.
Văzând cum silueta lui Han Yan dispărea de parcă-i luase foc la tălpi, He Lian Yu reacționă abia după un timp:
– Yun Xi! Cum ai lăsat-o să plece? O caut de atâta timp…
– E de la ospățul imperial – îl tăie calm cel de lângă el. – Mu Yan.
Un bărbat în negru apăru fără zgomot:
– Să trăiți!
– Urmărește-l pe Prințul Moștenitor. Să nu i se întâmple nimic.
– Am înțeles! – și cu o mișcare, dispăru ca și cum n-ar fi fost.
– Slujitorii tăi sunt ceva aparte. Când îmi dai și mie unul? – He Lian Yu îl privi pe celălalt în negru, zâmbind ironic.
Mu Feng se trase un pas în lateral – nu voia să slujească un stăpân mai frumos decât o femeie, și pe deasupra și atât de vorbăreț. Sigur ar fi surzit de la atâta gargară. Stăpânul lui actual vorbea prea puțin – poate că cei doi trebuiau să facă schimb de câte un pic.
Gândindu-se la ce văzuse mai devreme, Mu Feng se entuziasmă. Stăpânul întrebase care e numele fetei – el nu pierdea niciodată vremea cu lucruri ce nu țineau de treabă. Când Prințul Moștenitor părăsise banchetul, stăpânul voise să-l urmeze din prudență, dar dăduseră peste un spectacol neașteptat.
Mu Feng clătină din cap admirativ. Fetița aceea era de-a dreptul uimitoare – nu doar că-i returnase palma lui Zhang Wei, dar îl și amenințase pe Prințul Moștenitor. Folosise tactica seducției, războiul psihologic, semănarea discordiei… toate trucurile despre care Generalul Cheng îi povestise stăpânului. O minune de copil. Oare stăpânul chiar fusese impresionat? Îi ceruse numele… gândea cumva să ceară mâna ei? Fata era frumușică și, după cele văzute, în câțiva ani avea să devină o frumusețe rară. Era deșteaptă și curajoasă, gata să sfideze chiar și un prinț pentru a-și apăra fratele. Singurul neajuns… Mu Feng se încruntă: „E cam prea mică.” Părea să aibă doar unsprezece sau doisprezece ani, iar stăpânul lui avea douăzeci și unu.
– Ce-ai spus? – întrebă He Lian Yu, surprins.
Mu Feng își dădu seama că gândurile îi scăpaseră pe gură și clătină grăbit din cap, făcând semn că n-a zis nimic.
He Lian Yu îl privi cu suspiciune, apoi întrebă pe Fu Yun Xi:
– Cum ți-ai dat seama că era de la ospăț?
Fu Yun Xi, fără să știe că subalternul lui se preocupa de viitorul său sentimental, spuse doar două cuvinte:
– Intuiție.
He Lian Yu dădu ochii peste cap, în timp ce Mu Feng era cât pe ce să plângă de emoție.
Stăpânul spusese că simțise ceva – înseamnă că simțise ceva pentru acea fată! Minunat, în sfârșit îi plăcea cuiva! Trebuia să-i spună și lui Mu Yan, să se bucure și el pentru stăpân!
Când Han Yan se întoarse la banchet împreună cu Ji Lan, Zhuang Han Ming sosise deja. Shu Hong răsuflă ușurată văzând-o. Han Yan se așeză lângă Deng Chan, care o întrebă îngrijorată:
– De ce ai lipsit atât? Mă temeam că s-a întâmplat ceva.
Din partea cealaltă a mesei, Zhuang Yu Shan râse încetișor:
– Palatul e vast, cu peisaje încântătoare. Dacă sora noastră s-a oprit la admirat, e de înțeles.
Li Jia Qi zâmbi batjocoritor:
– Cine știe, poate n-a fost la plimbare, ci la vreo întâlnire secretă.
Han Yan zâmbi senin:
– Se zice că acela care are pe Buddha în inimă, pe Buddha îl vede în toți.
Li Jia Qi rămase uimită o clipă, apoi își dădu seama că Han Yan tocmai o acuzase că, fiind ea obișnuită cu astfel de întâlniri, vedea asemenea lucruri peste tot.
– Soră a patra, cum poți vorbi așa cu domnița Li? – Zhuang Yu Shan interveni repede, prefăcându-se indignată, dar vocea îi trăda o ușoară satisfacție.
Dar Deng Chan interveni brusc:
– Cum poate domnița Zhuang să spună asemenea lucruri? Toate surorile de la masa noastră au fost martore – Han Yan nu a spus nimic nepotrivit despre domnița Li. De ce presupune domnița Zhuang că Han Yan s-ar fi referit la domnița Li?
Zhuang Yu Shan se înecă în replică, dându-și seama că se pripise. Li Jia Qi îi aruncă o privire furioasă, vădind că pe ea cădea acum întreaga mânie. Dar, cum cealaltă provenea dintr-o familie de vază, Zhuang Yu Shan nu putea decât să înghită în sec, prefăcându-se că domnește între ele o afecțiune soră cu iubirea.
Han Yan nu mai dorea să-și irosească vorbele pe acest subiect – ura dintre ea și Li Jia Qi era deja pecetluită. Nimic nu putea schimba asta. Ceea ce o frământa cu adevărat era întâmplarea de mai devreme. Faptul că îl plesnise pe Zhang Wei și îl amenințase pe Prințul Moștenitor nu fusese un gest lipsit de judecată, ci pur și simplu… când era vorba de Zhuang Han Ming, își pierdea cumpătul. Grija aduce confuzie, iar Han Ming era călcâiul ei slab.
Dacă Prințul Moștenitor purta acum ranchiună…
Han Yan oftă. Nu știa cum avea să evolueze lupta pentru succesiune, dar a supăra pe actualul moștenitor al tronului nu putea aduce nimic bun. Zhang Wei nu o îngrijora – rupse deja toate legăturile cu Doamna Zhou și fiica ei, iar Marea Doamnă Zhou, fiind rudă cu acestea, era de la sine înțeles printre potrivnici. Dar… ceilalți doi.
Privirea lui Han Yan se îndreptă spre partea bărbaților. Prințul Xuan Qing și He Lian Yu își ocupaseră locurile. He Lian Yu era îndrăzneț din fire – Han Yan se temea că va reacționa impulsiv la întâmplarea anterioară. Nu se așteptase să dea ochii cu el la banchet, dar acea întâmplare fusese doar o coincidență.
Privirea i se opri asupra bărbatului îmbrăcat în alb, așezat lângă He Lian Yu. Nu făcea decât să-și plece ușor capul și să soarbă din ceai, cu o privire limpede și rece, fără să se uite la cei din jur și fără să intre în vorbă cu nimeni. Deși părea distant și rece, atrăgea privirile mereu – ca un nemuritor pogorât în lumea muritorilor.
Cei mai mulți dintre slujitorii Curții erau prinși în mrejele gloriei și ale intereselor, inevitabil purtând urme ale acestei lumi. Han Yan îl plăcuse odinioară pe Wei Ru Feng fiindcă, în ochii ei, părea mai demn decât ceilalți. Dar dacă acea demnitate fusese adevărată… rămânea o întrebare. Prințul Xuan Qing nu emana nici demnitate, nici lume – pur și simplu nu avea nimic omenesc în el. Han Yan gândi în taină că un astfel de om părea mai degrabă o ființă cerească, prea mândru pentru ca ceva din această lume să-l poată atinge. Era greu de crezut că un astfel de chip nespurcat era totuși un mare dregător.
Când acesta mișcă mâna să-și așeze ceașca, Han Yan își coborî repede capul, temându-se să nu fie prinsă privind.
