Han Yan privea absent în jur, cu gândul să-l caute pe Zhuang Han Ming, dar își dădu seama că acesta lipsea de la banchet. Inima i se strângea pe loc. Deși Han Ming era năzdrăvan, respecta întotdeauna rânduiala la ocazii oficiale și nu s-ar fi strecurat singur pe furiș.
Așteptă vreme îndelungată fără să-l vadă întorcându-se și nu-și mai putu stăpâni neliniștea. Se scuză că merge la latrină și părăsi sala mare luându-le cu ea pe Ji Lan și Shu Hong.
O auzi pe Zhuang Yu Shan rostind cuvinte batjocoritoare în urma ei, dar în clipa aceea Han Yan nu mai avea mintea la astfel de lucruri — gândurile îi erau toate la Han Ming. Palatul nu era mare, însă reședințele dinăuntrul său erau deosebit de încurcate. Han Ming era rostul ei de a trăi, cel pe care voia să-l ocrotească cu toată puterea. Dacă i s-ar fi întâmplat ceva aici, nu ar fi știut cum să trăiască mai departe.
Pe lângă gărzile de la banchetul imperial, mai zărea ici-colo câte un eunuc sau o roabă. Han Yan nu putea întreba direct despre locul unde se afla Han Ming. După ce se învârti fără rost de mai multe ori, se trezi într-o grădină imperială, fără să știe încotro apucase.
Era iarnă, iar vântul de noapte tăia ca lama. Părul i se umezea de bruma grădinii, iar degetele îi erau de o răceală stranie. Se întinse instinctiv după un încălzitor de mâini, dar își dădu seama că nu-l luase cu ea. Ji Lan se întinse și privi în jur, zicând:
– Domniță, nu te neliniști. E întuneric beznă, dar mai în față se văd lumini. Hai să mergem pe acolo, ai grijă să nu aluneci.
Han Yan era cuprinsă de neliniște, iar pașii i se grăbeau fără voie spre acele lumini. Deodată, Shu Hong spuse:
– Acolo se aud voci!
Inima lui Han Yan se strângea. Le făcu semn celorlalte două fete să-și ușureze pașii, coborându-se și apropiindu-se încet de sursa sunetelor. În palat, se cuvenea să fii surd și orb. Înainte, Han Yan ar fi ocolit astfel de situații cu orice preț, neîndrăznind să se apropie din teamă să nu fie descoperită. Dar acum, gândul la Ming’er îi aprindea inima de neliniște ca o flacără vie.
Shu Hong o luă înainte. Când se apropiară, se opri brusc și întoarse capul, rostind în tăcere trei cuvinte:
– E acolo.
Inima lui Han Yan tresălta de bucurie — îl găsise pe Ming’er. O greutate uriașă parcă i se ridica de pe umeri. Era gata să vorbească, dar o văzu pe Shu Hong oprind-o cu o privire ciudat de tulburată.
Han Yan încremeni. Un prevestim rău îi cuprinse pieptul. Făcu un pas hotărât înainte și o împinse ușor pe Shu Hong la o parte, vrând să vadă limpede ce se afla înaintea lor.
În lumina slabă a felinarelor palatului, câțiva băieți de vreo zece ani stăteau strânși laolaltă, părând ocupați cu ceva. Unul dintre ei era împins cu spatele spre o stâncărie, purtând o vestă de mătase moale, verde-pin, pe care Han Yan o recunoscu pe loc.
Tânărul cel mai înalt, îmbrăcat într-o haină roz, stătea în fața stâncăriei cu o atitudine arogantă și poruncitoare. Chipul lui, de fel frumos, era acum schimonosit de un zâmbet rău:
– Zhuang Han Ming, nu te crede în stare să faci mofturi doar fiindcă ești fiu legitim. Și ce dacă sora ta e fiică legitimă? Știe toată lumea că nu e prețuită. Dacă vreau să-i zic urâtă, prostuță și de neam prost, o fac – și tu ce poți să-mi faci?
Băiatul strivit de stâncărie avea ochii roșii de furie, iar fața lui albă purta cinci urme clare de palmă, roșii ca focul în lumina felinarelor.
– Nu îndrăzni să vorbești așa despre ea! izbucni Zhuang Han Ming, privind cu ură către cel din fața lui, vrând să-i tragă un pumn. Dar ceilalți îl țineau strâns de mâini și de picioare, neputincios. Se mulțumi să strige furios:
– Ce fel de vrednicie e să te iei de cineva cu gașca? Zhang Wei! Dacă ai sânge în tine, vino să ne batem unul la unul!
Tânărul în roz zâmbi batjocoritor:
– Tu? Vrei să te bați cu mine? Ești la fel de prost ca sora ta!
Han Yan îi recunoscu dintr-o singură privire. Sora mai mare a Doamnei Zhou, Marea Doamnă Zhou, se măritase cu Ministrul Zhang ca țiitoare, iar acești tineri erau fiii ei – nepoții Doamnei Zhou. Deși născuți dintr-o țiitoare, Ministrul Zhang ținea nespus la acea femeie și le arăta băieților o mare îngăduință. În viața anterioară, după ce Doamna Zhou intrase în familia lor, acești tineri vizitau adesea reședința Zhuang și se ciocneau mereu cu Han Ming. De fiecare dată, Zhuang Shi Yang îl pedepsea aspru pe Han Ming, ceea ce dusese la ura băiatului față de acești așa-ziși veri. Iar după fiecare bătaie, Doamna Zhou și fiica ei veneau să-și ceară iertare de la ea, făcând-o pe Han Yan să se simtă stânjenită. Acum înțelese – așa începuseră toate conflictele lor din trecut!
Cel în roz era Zhang Wei, fiul cel mare al Marei Doamne Zhou, de obicei un băiat răsfățat și agresiv, care acum își chemase frații ca să-l batjocorească pe Han Ming. Ochii lui Han Yan se îngustară. Dar ce căuta acolo Prințul Moștenitor?
Țintirea lui Han Ming era clar la porunca Doamnei Zhou. Iar faptul că frățiorul ei, strâns cu spatele la stâncă și totuși plin de curaj, refuza să cedeze și se apără cât putu, îi strângea inima lui Han Yan.
Nu fusese o soră bună. Din vina ei, Han Ming fusese bătut și batjocorit doar pentru că încercase s-o apere. Dacă ea ar fi fost mai capabilă, cum ar fi îndrăznit acești oameni să-l hărțuiască pe Zhuang Han Ming?
Han Yan își încleștă pumnii și aruncă o privire spre roba galben-imperială de la o parte. Oricare ar fi fost motivul pentru care Prințul Moștenitor se afla acolo în seara aceea, ea avea să-și răzbune fratele, chiar în noaptea aceea!
Inspiră adânc și ieși încet din adâncurile grădinii cu mâinile la spate, vorbind liniștit. Vocea ei clară răsună cu atât mai tăios în liniștea nopții.
– Se pare că sunteți într-o dispoziție tare bună, dacă ați putut părăsi banchetul palatului ca să-l aduceți aici pe fratele meu. Dar e noapte și iarnă, iar flori de privit nu sunt.
Noaptea de iarnă ajunsese la cel mai rece punct al ei, iar deși vocea domniței era limpede și relaxată, nu conținea nicio urmă de căldură. Vorbele erau simple, dar felul în care fuseseră rostite le făcea să lovească direct în inimile celor de față.
Zhang Wei ridică privirea și o văzu pe Han Yan apropiindu-se cu grație din spatele rondului cu flori. Îmbrăcată strălucitor, cu buzele arcuite într-un zâmbet abia schițat, avea în privire o asprime pe care nu o arătase niciodată până atunci. Fără să știe de ce, Zhang Wei se încordă instinctiv.
Își reveni repede și o privi pieziș:
– Ei, dar cine altcineva decât verisoara?
Han Yan se opri lângă el, cu Ji Lan și Shu Hong așezându-se imediat în fața ei, ca să-l împiedice pe Zhang Wei să încerce vreo mișcare nechibzuită.
– Verișorul pare în toane bune. Ce făceați cu Fratele al Cincilea? – întrebă Han Yan cu calm. Fiind cu doi ani mai mică decât Zhang Wei, adresarea ca verișoară era cât se poate de potrivită.
Ceilalți tineri rămâneau tăcuți, privind-o doar încordat pe Han Yan. Cum Zhang Wei era conducătorul lor, toți se strânseră în jurul ei și al celor două slujitoare, dându-i impresia că voiau să-i taie calea.
Zhang Wei părea că nu voia să prelungească întâlnirea. Aruncând o privire fugară spre Han Yan, spuse cu indiferență:
– Am vrut doar să stau puțin de vorbă cu verișorul. Dacă sora nu mai are altceva de spus, îmi voi lua rămas bun.
Lăsă gulerul lui Zhuang Han Ming din mâini și se întoarse să plece.
– Așteaptă – rosti brusc Han Yan.
Zhang Wei se opri, părând surprins că îl reține, și întrebă cu nerăbdare:
– Ce mai e?
Han Yan aruncă o privire spre Prințul Moștenitor, care zâmbea în timp ce asistase la tot. Fața lui încă puțin copilărească era plină de o veselie răutăcioasă. Han Yan nu credea că între Zhang Wei și Prințul Moștenitor exista o prietenie sinceră – atitudinea celui din urmă era a unui spectator care venise doar pentru distracție.
Se apropie de Zhuang Han Ming și întinse mâna spre obrazul lui drept. Sub palma ei, simți fierbințeala pielii și umflătura urmelor roșii de palmă – fără cuvinte, acestea spuneau totul. Han Yan își trase mâna înapoi și zâmbi.
– Frate al Cincilea, așa stau lucrurile?
