Tămâia se ridica ușor din cădelnița de bronz în formă de cocor, așezată pe masa de lemn de santal, răspândind o mireasmă plăcută. Lumina roșiatică a lumânărilor se împrăștia ca o ceață ușoară peste perdelele de nuntă, țesute din cea mai fină brocartă cu parfum tomnatic, brodate cu fire late de aur înfățișând rațe mandarine jucându-se pe apă—o priveliște de o strălucire copleșitoare. Pe măsuța alăturată se afla un taler cu flori, unde semințele de lotus și crinii fuseseră aranjați sub forma unui bujor aducător de noroc. În cămara miresei, lumânările roșii ardeau înalte.
Tânăra ședea pe marginea patului, cu capul plecat, vălul roșu-auriu al miresei acoperindu-i chipul. Mâinile sale fine, asemenea jadului, strângeau cu putere nodul iubirii. Cu glas domol, întrebă:
– Ji Lan, cât este ceasul este acum?
Slujnica îmbrăcată într-un surtuc albastru deschis făcu un pas înainte, zâmbind:
– E Ceasul Xu, domniță. Nu-ți face griji, tânărul stăpân ar trebui să sosească în curând.
Își duse mâna la gură și chicoti.
– Poznașă ești, cum îndrăznești să te joci cu domnița? Nu știi ce-i buna-cuviință? o dojeni cealaltă slujnică, îmbrăcată într-un surtuc de culoarea piersicii, deși privirea ei trăda veselia.
– Amândouă, potoliți-vă, glăsui mama Chen, trăgând cu ochiul spre ușă. Acum că ne aflăm în conacul principal, nu avem voie să facem nici cea mai mică greșeală. Mai bine v-ați ține limba în frâu—nu-i pricinuiți necazuri domniței. De fapt, ar trebui să-i spunem soția tânărului stăpân de acum înainte.
– Mama…
Zhuang Han Yan nu mai putu răbda. Sub vălul nupțial, obrajii îi ardeau. Ar fi vrut să le oprească din tachinări, dar limba i se împotmoli. Numai gândul la tânărul stăpân îi făcea inima să bată mai repede. Wei Ru Feng, moștenitorul Prințului Wei… De fiecare dată când se gândea la el, o căldură dulce-i inunda sufletul.
Îl văzuse pentru prima oară la ospățul Consortului Imperial Rong. Han Yan rareori ieșea din casă, iar când, în sfârșit, ajunsese pentru întâia oară la palat, Yu Shan îi șoptise în timp ce-i arăta un tânăr dintre oaspeți:
– Acela este Prințul Wei.
Purta o robă albă ca zăpada, de o simplitate desăvârșită, însă nici măcar croiala ei sobră nu putea ascunde noblețea ce-l învăluia. Când ochii săi blânzi s-au întors spre ele, un zâmbet abia schițat i-a răsărit pe buze.
Acest zâmbet i-a rămas întipărit în minte pentru totdeauna.
De atunci, Yu Shan îi aducea mereu vești despre Wei Ru Feng. Fiind amândouă fiice de familii de marchizi, Yu Shan avea o fire vioaie și obișnuia să se întâlnească adesea cu tinere din alte case nobiliare. Inevitabil, în astfel de cercuri se discuta despre cei mai străluciți tineri ai capitalei. Astfel, Yu Shan aflase că familia prințului Wei fusese unul dintre pilonii ce ajutaseră fostul împărat să cucerească jumătate din ținut, iar meritele lor rămăseseră neclintite de-a lungul a două domnii. Se bucurau de înalta apreciere a suveranului. Cât despre moștenitorul prințului Wei, Wei Ru Feng, acesta se remarcase de tânăr atât în artele literare, cât și în cele militare. Pe lângă talentul său ieșit din comun, era cunoscut și pentru firea sa blândă și mărinimoasă.
În anul în care împlinise vârsta măritișului, spre surprinderea ei, mama vitregă, doamna Zhou, îi găsise un soț deosebit—tocmai în familia prințului Wei. De când bunicul ei își abandonase spada în favoarea tocului, casa Zhuang trecuse din slujba armatei în cea a cancelariei imperiale, păstrându-și astfel locul în curte. Nu pricepea înțelegerile și alianțele ce se țeseau între familii, dar faptul că logodnicul său era Wei Ru Feng îi era de-ajuns ca să-i poarte recunoștință doamnei Zhou.
– Yu Shan a fost cea care mi-a spus că familia Wei ar fi potrivită, își amintea Han Yan vorbele doamnei Zhou. O fată nemăritată și atât de lipsită de rușine!
Deși tonul doamnei Zhou fusese dojenitor, un zâmbet i se ascundea în colțul buzelor.
– Eu doar vreau ca sora mea să se mărite cu un bărbat bun, ce-i rău în asta? se alintase Yu Shan, lipindu-se de ea.
Han Yan își plecase capul, copleșită de rușine, dar inima i se umpluse de căldură. Se spunea că mamele vitrege sunt fără inimă, însă a sa își dorea sincer binele ei. Gândindu-se la asta, îi fusese atât de recunoscătoare, încât ceruse chiar tatălui său să o ridice pe doamna Zhou la rangul de soție principală.
Iar acum, în sfârșit, sosise ziua cea mare. Omul pe care-l îndrăgea îi era aproape, iar de-acum înainte, zilele lor aveau să fie liniștite și frumoase. Dacă mama ei ar mai fi fost în viață, cu siguranță ar fi fost bucuroasă.
Nu știa cât timp trecuse când, deodată, auzi un zgomot—ușa se deschisese.
Han Yan privi instinctiv în jos. Sub văl, în locul cizmelor de mătase pe care le așteptase, zări o pereche de pantofi fini, brodați cu migală—roșii ca jarul, împodobiți cu modele multicolore de „o sută de fii și o mie de nepoți”. Fără vreun motiv anume, inima i se strânse într-o neliniște bruscă.
– Domnița cea mică, ce cauți aici? glasul uimit al lui Ji Lan îi străpunse urechile.
Yu Shan?
Dintr-un motiv necunoscut, Han Yan nu îndrăzni să-și ridice vălul. În acea clipă, o bănuială cumplită îi cuprinse sufletul. I se năzări din nou coșmarul din noaptea dinaintea nunții. În vis, femeia care se mărita cu Wei Ru Feng nu era ea, ci Yu Shan. Iar când încercase să alerge spre ei, Yu Shan îi întorsese privirea cu o răceală batjocoritoare.
Se trezise tremurând și se forțase să se liniștească, spunându-și că era doar o aiureală. Un vis absurd.
– A patra soră…
O voce feminină, blândă, dar lipsită de obișnuita ei vivacitate, răsună în odaie. În tonul ei se simțea o răceală aparte.
– Tânărul stăpân m-a rugat să-ți aduc vin.
Han Yan nu se mai putu abține. Ridică vălul de pe față, fără să țină seama de oftatul șocat al lui Ji Lan și Shu Hong. Privirea i se încremeni asupra siluetei din fața sa.
Zhuang Yu Shan purta o coroană împodobită cu păsări phoenix și o rochie de mireasă roșie, brodată cu migală. Era uimitor de frumoasă. Rochia ei de nuntă era chiar mai somptuoasă decât a lui Han Yan, iar trupul ei zvelt părea desăvârșit în lumina palidă a lumânărilor.
Știuse mereu că Yu Shan era frumoasă, dar aceasta obișnuia să se îmbrace simplu în fața ei. Cine ar fi crezut că, îmbrăcată în straie atât de strălucitoare, avea să pară cu totul o altă persoană? Mai ales expresia dintre sprâncene—era de nerecunoscut.
Yu Shan o privea cu un zâmbet ușor, vocea ei melodioasă răsunând clar:
– Soră, cum ți se pare această rochie de mireasă?
Buzele lui Han Yan se mișcară, dar nu reuși să scoată niciun sunet.
Yu Shan chicoti din nou, acoperindu-și gura cu mâna.
– Ah, vai, am uitat ce era mai important.
Se întoarse ușor, iar cele două slujnice bătrâne care o urmau ridicară un taler de jad alb, pe care se aflau o carafă mică și două cupe de vin.
– Ce înseamnă asta?
– Vin dăruit de tânărul stăpân.
Yu Shan turnă încet într-o cupă.
– Soră, bea repede. Dacă îmi întârzii noaptea nunții cu tânărul stăpân, vor fi consecințe.
– Ce-ai spus?
Han Yan simți cum totul în jurul ei începea să se învârtă. Shu Hong și Ji Lan încercară să vină în grabă spre ea, dar înainte să poată face un pas, mai multe slujnice bătrâne și robuste apărură din senin și le doborâră la pământ.
O mână puternică îi prinse brațele, țintuind-o la loc. Fața ei palidă se ridică spre Yu Shan.
– Ce spui?!
– „Comori de preț se găsesc ușor, dar dragostea adevărată e greu de aflat.” Îți amintești acest vers, soră?
Yu Shan învârtea ușor cupa de vin între degete.
– La banchetul florilor de lotus, tânărul stăpân mi-a lăudat caligrafia.
Nu era caligrafia ta, era a mea!
Han Yan ar fi vrut să strige, dar o mână aspră îi acoperi gura înainte să poată scoate vreun sunet.
– Ah, am uitat. Tu n-ai fost acolo atunci. Soră, de obicei îți petreci timpul brodând și scriind acasă, așa că, desigur, n-ai putea ști astfel de lucruri.
Yu Shan își lăsă capul într-o parte, studiind cupa de vin.
– Tânărul stăpân mă îndrăgește pe mine, dar fiind fiică de concubină, n-aș fi putut deveni soția sa.
Han Yan simți cum inima i se zbate în piept ca o pasăre prinsă în colivie.
– Poate sora nu știe, dar am tânjit după locul tău de fiică legitimă până când m-a durut sufletul. În noaptea nunții, sora cade grav bolnavă și moare, iar eu îmi sacrific totul pentru a-i lua locul—nu-i așa că pare o poveste dintr-o piesă de teatru?
Yu Shan era de nerecunoscut. Frumusețea ei fusese mereu delicată, dar acum, în fața lui Han Yan, devenise tăioasă, agresivă, copleșitoare.
Han Yan încercă să spună ceva, dar mâna ce-i acoperea gura o ținea nemișcată. Inima îi era un ocean în furtună. Yu Shan era nebună! Cum ar putea tatăl lor să accepte așa ceva? Cum ar putea tânărul stăpân să accepte? Întreaga cetate știa că Zhuang Han Yan urma să intre în conacul prințului Wei. Cum ar fi putut să-i ia locul chiar sub privirea tuturor?
– Sora nu trebuie să-și facă griji pentru tânărul stăpân.
Yu Shan zâmbi, apropiindu-se ușor.
– Sângele în noaptea nunții e semn rău, așa că am pregătit deja o altă odaie nupțială. Tânărul stăpân știe că sora lui a fost răpită de bandiți și că și-a pierdut virtutea la doisprezece ani. Nu-l deranjează deloc. Sora probabil nu știe, dar tânărul stăpân mi-a spus că atât timp cât eu sunt fericită, asta e tot ce contează.
Han Yan simți cum sângele îi îngheață în vene.
