Jiang Si se dezumflă brusc.
Cea mai mare virtute a fratelui ei era loialitatea față de relațiile sale. Chiar dacă ar fi încercat să-l oprească, probabil nu ar fi reușit.
Lasă, până la urmă fratele al doilea era un bărbat. Chiar dacă acel ticălos avea planuri pentru el, nu putea să-l păcălească să-i devină soție.
Cât despre ea…
Jiang Si își aminti cu grijă scena de mai devreme.
Când Yu Qi o văzuse, deși îi aruncase câteva priviri în plus, nu fusese nimic ieșit din comun. Azi, intenționat vorbise dur, așa că, dat fiind statutul lui nobil, probabil nu vor mai exista alte interacțiuni.
Jiang Si oftă adânc și îi zâmbi lui Jiang Zhan:
– Era doar sora ta care a fost prea emoțională. Câinele acelui om mi-a furat săculețul, și nu m-am putut abține să nu-mi revărs furia asupra stăpânului.
Jiang Zhan afișă o expresie de indignare împărtășită:
– Soră a patra, nici nu știi, câinele acela merită o bătaie bună. Am vrut de mult să-i dau o lecție.
Doar că îl confundase cu „Față-de-Cal” într-un moment de confuzie. De fiecare dată când se întâlneau, câinele îl privea cu acei ochi disprețuitori, ceea ce era pur și simplu insuportabil.
Jiang Si își aminti de abilitatea de luptă a câinelui mare și întrebă zâmbind:
– Ești sigur, frate al doilea, că poți să-l învingi?
Imaginea câinelui mare sărind asupra lui îi apăru brusc în minte lui Jiang Zhan.
– Heh heh… Răspunse tânărul Jiang fratelui său cu un râs stânjenit.
Cei doi ajunseseră deja la intrarea în reședința Contelui de Dongping.
Jiang Si se opri și spuse:
– Frate al doilea, te rog să mă ajuți să recuperez acel săculeț. Nu ar fi bine dacă altcineva l-ar găsi.
– Bine, mă duc imediat să-l găsesc pe fratele Yu Qi. Nu-ți face griji, soră a patra. Fratele tău al doilea îți va aduce înapoi săculețul.
Jiang Si dădu din cap și intră în reședință împreună cu Ah Man.
Până când cei doi frați Jiang terminaseră discuția și se despărțiseră, Yu Qi se întorsese deja la reședința sa, cu pomul strâmb de curmal din fața porții, pe strada Que-zi, foarte aproape de strada Yu-qi, unde era situată reședința Contelui de Dongping.
– Er Niu, ieși! strigă Yu Qi, stând în curtea goală.
Dudul înalt din curte foșni ușor când o adiere trecu printre ramurile și frunzele sale.
Yu Qi ridică o sprânceană fără expresie și mai spuse două cuvinte:
– Leng Ying.
Imediat, cineva păru să apară din senin, ca și cum ar fi sărit de nicăieri.
Persoana se puse într-un genunchi:
– Care sunt ordinele tale, stăpâne?
– Ridică-te și vorbește.
Persoana se ridică imediat.
Era un tânăr de vreo douăzeci de ani, cu trăsături regulate și o expresie respectuoasă pe față.
– Er Niu nu s-a întors?
– Nu.
Privirea lui Yu Qi deveni și mai întunecată.
– Stăpâne, mă duc să-l caut pe Er Niu! Altcineva sări jos din copac.
Acesta avea o față rotundă și părea cam de aceeași vârstă cu Yu Qi. Spre deosebire de seriosul și respectuosul Leng Ying, tânărul cu fața de copil încă purta un zâmbet chiar și în fața lui Yu Qi.
Yu Qi încuviință:
– Mergi, Long Dan.
Tânărul cu fața de copil aproape că se împiedică și era cât pe ce să cadă.
După ce-și recăpătă echilibrul, îi aruncă o privire plină de reproș lui Leng Ying, care rămăsese fără expresie.
De ce? Pe ce bază? Ah Mandoi erau gardienii secreți ai stăpânului, atunci de ce el avea voie să fie numit Leng Ying (Umbra Rece), iar el trebuia să fie Long Dan(Curajul Dragonului)?
Long Dan sări peste zid cu o figură deprimată. La scurt timp după, o persoană și un câine intrară alergând pe poartă.
De îndată ce văzu câinele mare, Yu Qi își încreți sprâncenele:
– Vino aici!
Er Niu se uită nevinovat la Long Dan.
Long Dan dădu ochii peste cap:
– Nu te preface că nu știi, te cheamă stăpânul!
Câinele acesta devenise prea deștept, știa chiar și cum să se prefacă ignorant.
Er Niu își lăsă urechile în jos și se îndreptă cu pași ezitanți către Yu Qi.
Yu Qi întinse mâna:
– Unde e obiectul?
Câinele cel mare își ciuli imediat urechile, se întoarse și alergă afară, întorcându-se curând cu un săculeț în gură. Își scutura coada cu entuziasm spre Yu Qi, așteptând să fie lăudat.
Yu Qi luă săculețul și observă că marginile lui, lucrate cu finețe și de un violet delicat, erau ude, evident din cauza salivei lui Er Niu. Nu se putu abține și îi ciocăni ușor fruntea câinelui cu degetele.
Câinele mare scânci jalnic, apoi începu din nou să-și scuture coada cu putere, scoțând sunete scăzute de nemulțumire în direcția săculețului.
– Nu mai face asta în viitor. Ce te faci dacă sperii vreo domniță? îi mustră Yu Qi cu o față serioasă.
Câinele părea să înțeleagă vorbirea omenească. Văzând că nu numai că nu fusese lăudat de stăpânul său pentru „capturarea” săculețului, dar și mustrat, își pierdu imediat elanul și începu să măture pAh Mantul cu coada sa mare și moale.
– Fii politicos, spuse Yu Qi, mângâindu-i capul, după care își vârî săculețul în sân.
Er Niu: „…”
Long Dan: „…”
Leng Ying: „…”
– Frate Yu Qi, ești acasă? se auzi vocea lui Jiang Zhan de la poartă.
De cum se auzi vocea, Leng Ying și Long Dan săriră simultan în copac, ascunzându-se în liniște.
Er Niu se ridică pe jumătate, apoi își aminti că nu avea de ce să se ascundă și se așeză la loc pe pAh Mant.
– Du-te și adu-l pe oaspete, spuse Yu Qi, bătându-l ușor pe spate pe Er Niu.
Curând, Er Niu îl conduse pe Jiang Zhan până la Yu Qi.
Văzându-l pe Yu Qi, fața lui Jiang Zhan se umplu de o ușoară jenă:
– Frate Yu Qi, am venit să-mi cer scuze. Sora mea a vorbit prea aspru azi…
Yu Qi îl întrerupse pe Jiang Zhan cu un zâmbet:
– Nu spune asta, frate Jiang. Eu ar trebui să-mi cer scuze. L-am răsfățat prea mult pe Er Niu și a devenit tot mai obraznic.
Jiang Zhan aruncă câinelui o privire plină de dispreț și dădu din cap de câteva ori:
– Frate Yu Qi, chiar ar trebui să-l disciplinezi pe Er Niu. Săculețul unei domnițe nu e un os, cum de a putut să-l ia și să fugă?
Er Niu își încordă disprețuitor botul, arătându-și dinții albi.
Prost!
– Ai dreptate, frate Jiang, chiar trebuie să fie disciplinat.
După ce-i aruncă o privire mustrătoare lui Er Niu, Jiang Zhan trecu la subiect:
– Frate Yu Qi, unde a dus Er Niu săculețul surorii mele? Știi, un săculeț de domniță nu ar trebui lăsat pe afară…
– Așa este, nu ar trebui. Totul e din vina lui Er Niu, spuse Yu Qi, arătându-se rușinat.
– Deci săculețul…
– Er Niu, unde anume ai ascuns săculețul?
– Uoo– scânci Er Niu lung.
Ca și cum tu nu ai ști unde e săculețul.
Sus în copac, Long Dan nu se putu abține și își mângâie bărbia.
Oare stăpânul de azi era un impostor?
Nu se abținu și-l trase ușor de mânecă pe Leng Ying.
Leng Ying îi aruncă o privire plină de dispreț și îi șopti extrem de încet:
– Stăpânul trebuie să aibă motivele lui pentru a acționa așa!
– Cum, l-ai pierdut? vocea lui Yu Qi urcă ușor.
Er Niu scânci din nou, întinzându-se pe pAh Mant și bătând din coadă, ridicând rapid un strat de praf în jurul lui Jiang Zhan.
Jiang Zhan își încleștă dinții de frustrare.
Yu Qi vorbi cu scuze în glas:
– Frate Jiang, se pare că Er Niu a pierdut săculețul. Ce zici să-l bați bine ca să-ți descarci furia? Nu te opresc.
Jiang Zhan îi aruncă o privire aprigă lui Er Niu, care îi răspunse sfidător, arătându-și dinții albi și ascuțiți.
Jiang Zhan își încleștă pumnul, apoi îl relaxă oftând:
– Lasă, nu are rost să mă cert cu un animal. Frate Yu Qi, mă întorc atunci. Sora a patra așteaptă răspunsul meu.
Yu Qi se ridică să-l însoțească pe Jiang Zhan afară, vocea lui curgând limpede ca o apă de izvor la urechea celuilalt:
– Te rog, explică-i bine surorii tale, frate Jiang. Dacă nu, pot veni să-mi cer scuze personal într-o altă zi.
– Nu va fi nevoie. Sora mea nu e atât de supărăcioasă. Îi voi explica eu cum trebuie când mă întorc.
Yu Qi îl conduse pe Jiang Zhan până la pomul strâmb de curmal, după care se întoarse.
De îndată ce poarta curții se închise, Long Dan și Leng Ying săriră jos.
– Stăpâne, sigur e o hartă a unei comori în săculeț, nu-i așa? întrebă Long Dan fără rușine.
