Expresia Generalului era extrem de calmă, fără nicio urmă de anormalitate. Lordul Meishan se zgâria pe inimă de curiozitate, dorind cu disperare să știe ce scria pe acel bilet! Aceasta era suferința unui nemuritor pasionat de bârfe…
Lu Qianqiao a privit biletul mult timp, apoi l-a netezit, l-a împăturit cu grijă și l-a pus la piept.
— Mulțumesc.
A scos zece urcioare de Vin de Onoare a Zeilor din sacul său magic, le-a trântit pe masă și a plecat. În grabă, Meishan a strigat după el:
— Stai! Generale! Eu… ăăă… ce mai face micuța Mei în ultima vreme?
Lu Qianqiao s-a oprit și l-a privit fără nicio expresie. Inima lui Meishan a sărit de frică, dar și-a adunat curajul:
— N-am nicio altă intenție, doar… mă îngrijoram puțin…
Chiar și ca simplu prieten, avea dreptul să întrebe, nu? Generalul n-a răspuns, doar și-a lăsat genele în jos și a plecat în tăcere.
„Oare o fi bine sau nu?”, se frământa Meishan. Puținul curaj rămas nu-i ajungea ca să fugă după el. S-a întors spre micul corb care bea apă: „Corbule bun, spune-mi, ce scria pe bilet?” Corbul l-a privit cu dispreț, a sărit pe masă, a tras o foaie de hârtie și a început să scrie cursiv cu ghearele aurii.
Tocmai când Meishan voia să citească, spiritele de afară au strigat:
— O! E Lordul Vulpilor! Ai venit la tanc. Generalul tocmai a adus zece urcioare de vin fin.
Meishan s-a repezit să adune urcioarele la piept, urlând: „E prea puțin vin! Nu dau nimic pe degeaba!”. Zhen Hongsheng a intrat zâmbind: „Meishan, cum de ești mereu atât de zgârcit?”.
Zhen Hongsheng s-a apropiat de masă. Văzând ce scria corbul despre neamul Duhurilor de Război, a spus:
— Tocmai m-am întâlnit cu Generalul. Avea o expresie fioroasă. Și ochii lui… exact cum a prezis Marele Călugăr. Perechea aia, mamă și fiu, nu e deloc simplă.
Meishan a citit biletul și a înlemnit. Lordul Vulpilor a continuat:
— Apropo, Xin Mei e soția lui, nu? Am văzut că Generalul nu e în apele lui. Când va începe transformarea, cine știe ce haos va face la Mormânt. Meishan, ție parcă îți plăcea fata aia…
N-a apucat să termine, că Meishan a aruncat urcioarele și a fugit urlând: „Repede! Aduceți-mi cocorul! Plec!”.
Zhen Hongsheng a strigat după el de la fereastră: „Grăbește-te! I-am citit în palmă, soarta ei e cam întunecată acum. Dacă întârzii, s-ar putea să-și piardă viața…”. Apoi a deschis liniștit un urcior de vin: „Bun vin. Meishan, nu-ți opresc nimic”.
Lu Qianqiao nu s-a mai întors la Mormântul Imperial. Si Lan, rănit, zăcea în pat plângând ca o muiere părăsită: „Generale… de ce ai făcut asta…”.
Învățatul Zhao și ceilalți începuseră să-l ignore. Xin Mei a venit să-i aducă alifie, dar l-a auzit pe Zhao urlând la Si Lan:
— Uită-te la tine! Ești un namilă de bărbat, nu eroina părăsită dintr-o piesă! Taci odată!
— Zhao, am inima rănită! suspina Si Lan cu o cârpă albă pe cap.
Cei doi s-au luat la certă până când niște demoni mici au dat buzna: „Si Lan! Lasă prefăcătoria și vino afară! Un nemuritor e prins în Formațiunea Norilor și înjură de mama focului!”.
Auzind asta, Si Lan s-a ridicat dintr-o săritură, și-a aruncat cârpa și s-a îmbrăcat rapid. Unde era rănitul de mai devreme? Chiar dacă Generalul îl lovise, Si Lan ar fi murit apărându-i raiul de la Mormânt!
S-au repezit cu toții la poartă și l-au auzit pe Meishan răcnind: „Lu Qianqiao! Dacă îndrăznești să-i faci ceva lui Mei, nu te las nici în cer, nici pe pământ!”.
— Lordule Meishan, ce tot faci acolo? a întrebat Xin Mei curioasă.
Văzând-o teafără, Meishan s-a prăbușit de pe cocor direct în fața ei, plângând de bucurie: „Micuță Mei! Slavă cerului că ești bine! Vino cu mine imediat! Fugim! Nu mai poți sta aici!”.
A tras de ea — nimic. A tras a doua oară — tot nimic. Xin Mei i-a zis mirată: „De ce tragi de Si Lan?”. Meishan s-a întors șocat și a văzut că ținea de mână un bărbat mătăhălos care-l întreba: „Nemuritorule Meishan, unde vrei să fugi cu mine?”.
După ce Meishan s-a calmat și a băut un ceai cu restul demonilor, a explicat:
— E vorba de transformare… ucideri și altele… Probabil cum mama și-a ucis soțul, acum fiul își va ucide soția…
N-a apucat să detalieze, că un cântec de păsări s-a auzit deasupra. O trăsură aurie magnifică a coborât din nori. Tânărul în haine negre de pe trăsură le-a făcut cu mâna.
— E… ceva vulpe… călugărul ăla fals! a zis Xin Mei ronțăind o prăjitură.
— Sunt un călugăr adevărat, nu unul fals, a oftat acesta sărind jos. Mi-e o foame de lup.
Meishan l-a privit suspicios: „Ești din neamul Youhu!”. Acest clan era prosper, adorat ca zei în sud, spre deosebire de Duhurile de Război care erau în declin.
— Chiar ești bârfitor, Meishan, a râs Călugărul. Păcat că nu ești elegant. Dacă vrei ca o femeie să vină cu tine, nu merge cu plânsul.
Sub privirile tuturor, a încercat să o apuce pe Xin Mei, dar ea s-a ferit instantaneu. Si Lan s-a pus în fața ei: „Vrei să profiți că Generalul nu e aici?!”.
— Dacă ar fi fost aici, ați mai fi fost voi vii? a întrebat Călugărul cu un zâmbet frivol.
I-a pus mâna pe umăr lui Si Lan, care s-a simțit brusc neputincios și s-a dat la o parte. Călugărul s-a întors spre Xin Mei: „Fii cuminte, vino la frățiorul tău, am ceva bun pentru tine”. Fata a aruncat cu o piatră spre el, retezând un copac din spate. Călugărul și-a șters sudoarea: „Generale, grea viață mai ai…”.
Văzând că nu merge cu binișorul, Călugărul a fluierat. Păsările paradisului au scos un strigăt, iar o lumină aurie orbitoare a inundat totul. Când spiritele și-au putut deschide ochii, trăsura, păsările și Xin Mei (care leșinase în brațele lui) dispăruseră fără urmă.
