După luna mai, Xin Mei urma să împlinească șaisprezece ani, iar tatăl ei devenise din ce în ce mai neliniștit. Într-o seară, la cină, o întrebă pe neașteptate:
— Mei cea mică, ce părere ai despre fratele tău mai mare de ucenicie? E puternic și onest. Dacă te-ai mărita cu el, nimeni n-ar îndrăzni să te asuprească.
Xin Mei tocmai ridica o chiftea cu bețișoarele când aceasta îi alunecă și se rostogoli înapoi. Se gândi o clipă.
— …Ar fi în regulă.
Din afara încăperii se auzi brusc zgomotul unui lighean cu apă care se sparse. Privind pe fereastră, Xin Mei îl văzu pe fratele mai mare de ucenicie ținându-se de față și fugind îngrozit.
Xin Xiong întrebă curios:
— Ce faci acolo?
Fratele mai mare năvăli înapoi, cu lacrimile șiroind pe obraji:
— Maestre! Acest discipol are deja pe cineva în inimă! Vă rog, nu mă siliți să mă căsătoresc cu sora mai mică!
Xin Mei încercă să ridice o altă chiftea. Eșuă din nou, iar aceasta căzu pe podea.
Xin Xiong, fiind un maestru cu inimă bună, nu putu îndura să-și silească propriul discipol să se însoare cu fiica lui și renunță.
Pe măsură ce luna mai se apropia, Xin Xiong devenea tot mai agitat. Într-o altă seară, la cină, întrebă din nou:
— Mei cea mică, ce părere ai despre fratele tău al doilea de ucenicie? Are pielea albă și limba dulce. Ai fi fericită cu el zi de zi.
Xin Mei se gândi puțin.
— …Și asta ar fi în regulă.
Din nou, un lighean se sparse afară, iar fratele al doilea fugi ținându-se de față.
Xin Xiong nu avu de ales decât să renunțe la ideea de a pune iepurii să mănânce iarba chiar lângă vizuina lor.
De când Xin Mei împlinise cincisprezece ani, Xin Xiong își făcea griji pentru căsătoria ei. Conacul Xinxie era înstărit și avea reputație, trăindu-și existența din creșterea bestiilor spirituale, vândute sectelor de cultivare. Pentru o asemenea familie, găsirea unui ginere ar fi trebuit să fie ușoară.
Totuși, când Xin Mei avea doar o lună, Xin Xiong îl invitase în taină pe Nemuritorul Yuqing de pe Muntele Suoluo să-i ghicească destinul. După o jumătate de zi de calcule, nemuritorul clătinase din cap:
— Fiica ta are un destin neobișnuit. Cât despre căsătorie… steaua ei romantică este pe jumătate reală, pe jumătate iluzorie. Viitorul soț va fi pe jumătate om, pe jumătate spirit. Este un destin care aduce nenorocire soților.
Nu se știe cum, dar vorbele acestea se răspândiseră. Curând, toată cetatea știa că domnișoara din Conacul Xinxie avea un destin care blestema bărbații. Nimeni nu mai îndrăznea să-i atragă atenția lui Maestrul Xin.
Anii treceau, iar Xin Xiong se îngrijora tot mai mult. Era singura lui fiică, mama ei murise devreme, iar el nu voia să se recăsătorească. Oare putea să o lase necăsătorită toată viața?
După nopți întregi fără somn, îi veni o idee. Într-o seară, o chemă pe Xin Mei și îi spuse zâmbind:
— Mei cea mică, Valea Chongling cere un nou lot de bestii spirituale. Tatăl nu se simte prea bine, iar tu ai crescut. Fiicele de negustori nu trebuie să joace rolul doamnelor rafinate. Du tu marfa pentru predare, va fi o experiență bună.
Privindu-i ochii strălucind, Xin Mei înțelese planul. Se gândi puțin.
— Cred că sunt încă tânără…
Xin Xiong spuse imediat:
— Deloc! Mama ta te-a născut la șaisprezece ani! O fată nemăritată la șaisprezece ani e deja fată bătrână!
Xin Mei oftă.
— Atunci… aș putea rămâne plecată câteva zile și să cunosc niște eroi tineri din alte locuri. Ce zici?
Xin Xiong dădu din cap entuziasmat.
— Excelent! Dacă întâlnești pe cineva care îți place, trimite vorbă. Nici nu mai trebuie să te întorci. Facem nunta direct acolo!
Xin Mei hotărî să ia mulți bani cu ea. Dacă tot trebuia, putea cumpăra un soț din altă parte. Mirese se cumpărau, de ce nu și soți? Nu ducea lipsă de bani.
A doua zi îmbrăcă haine de călătorie, o strigă pe Qiuyue și porni cu un alai de bestii spirituale spre Valea Chongling.
Qiuyue era un pelican uriaș și dolofan, primit când ea avea zece ani. Era extrem de urât. Conacul Xinxie avea cocori eleganți și păsări phoenix splendide, iar tatăl ei îi dăruise un pelican hidos.
Totuși, cu timpul, îi descoperise valoarea. Qiuyue era calm, demn, zbura stabil și rapid. Iar când întâlneau bandiți, o singură lovitură de aripă doborâ zece oameni.
De aici, Xin Mei înțelese un adevăr: frumusețea nu conta, utilitatea da. Totuși, spera să găsească un soț și chipeș, și folositor.
Drumul spre Valea Chongling trecea prin Munții Wanlan. Noaptea, bestiile spirituale oboseau ușor, așa că Xin Mei fu nevoită să ridice tabăra.
Pădurea era tăcută, penele lui Qiuyue calde. Xin Mei adormi sprijinită de el.
La miezul nopții, un vânt înghețat o trezi. Qiuyue dispăruse. Bestiile spirituale dispăruseră. Rămăsese singură.
Fluieră, dar nimeni nu răspunse.
Calm… își spuse. Munții erau plini de spirite.
Aprinse bani de hârtie și tămâie, dar flăcările deveniră verzi.
Un râs jalnic se auzi din întuneric. Din pământ răsări păr negru, iar un cap de femeie, cu trăsături sângerii, se rostogoli spre ea.
Xin Mei întrebă calm:
— Bine, ce vrei? În afară de bani și tămâie, mai am doar tăblițe funerare și o cădelniță.
Capul râse și pluti spre ea.
— Stai!
Spiritul se opri.
— Mai am asta.
Scoase un talisman auriu, îl stropi cu sânge și îl aruncă. Talismanul se lipi de fruntea ființei.
Nu se întâmplă nimic.
După o clipă lungă, Xin Mei spuse politicos:
— Ai pielea desprinsă pe obrazul stâng.
— Ah, mulțumesc.
Tăcere stânjenitoare.
După un timp, ființa spuse:
— Atunci… plec. Să ai un vis frumos.
Încercă să fugă, dar Xin Mei îl apucă de ceafă.
— Deci nu ești o fantomă.
O palmă zdravănă se auzi.
— Dacă nu ești fantomă, ești demon! Dă-mi bestiile spirituale! Altfel te gătesc!
Într-un nor de fum, spiritul se transformă într-un băiat cu aripi galbene.
— Vorbești sau nu?
Observând aripile, adăugă:
— Am auzit că aripile prăjite sunt delicioase.
Băiatul plângea când o voce rece răsună:
— Închide ochii.
Când se întoarse, băiatul dispăruse. În întuneric, un bărbat o privea.
— Unde sunt bestiile mele? strigă Xin Mei.
— Pleacă.
O lumină rece o lovi în umăr.
Se trezi brusc. Qiuyue dormea liniștit. Focul ardea. Bestiile erau toate acolo.
Își atinse umărul. Nu o durea. Dar din desagă lipseau bani de hârtie, tămâia și talismanul.
Nu fusese un vis.
