În timpul studiului de seară, profesorul Zheng supraveghea clasa și o trimise pe Sang Ru la cancelarie să aducă niște caiete auxiliare.

Sang Ru găsi pe biroul lui două teancuri groase de cărți și se gândea dacă nu cumva aveau să se prăbușească dacă le-ar fi luat pe amândouă deodată, când, dintr-odată, se auziră pași în spatele ei.

Se întoarse. Era Zhou Tingzhao.

Instinctiv, întrebă:
– Ce faci aici?

De îndată ce vorbele îi ieșiră din gură, regretă. Își dădu seama că nu ar fi trebuit să înceapă o conversație cu el, mai ales că între ei părea să domnească un fel de tăcere inexplicabilă.

Zhou Tingzhao se apropie:
– Profesorul Zheng s-a temut că nu le poți căra pe toate și m-a trimis să te ajut.

– Nu am nevoie de ajutorul tău.

Sang Ru așeză cele două teancuri unul peste altul și tocmai se pregătea să le ridice, când simți cum cineva îi apucă ușor încheietura.

Mâna lui Zhou Tingzhao era mare în comparație cu încheietura ei subțire. Sang Ru îl simți cum o ținea cu grijă, în timp ce spunea:
– Nu mai fi supărată pe mine, Sang Ru.

– Eu, supărată? Sang Ru își trase mâna, se întoarse și îi întâlni privirea. – De ce aș fi supărată?

Zhou Tingzhao tăcu o vreme. Nu reușise să-și dea seama de ce era ea nemulțumită, dar știa sigur că era. În schimb, realizase un lucru limpede—

Dacă ea îl trata rece, ca înainte, devenea foarte greu de suportat.

După ce se gândi, nu găsi decât incidentul de la bibliotecă drept explicație. Poate pentru că o oprise să ajungă la o carte și o supărase?

Așa că, înainte să mai spună ceva, urechile i se înroșiră:
– Atunci… ți-am prins mâna prea tare? Îmi pare rău.

Sang Ru nu înțelese imediat:
– Poftim?

– Dacă faptul că nu te-am lăsat să ajungi la cartea aceea te-a supărat, îmi pare rău și pentru asta. Zhou Tingzhao făcu un pas mai aproape. – Pe viitor, dacă vrei ceva, nu te voi mai opri.

Sang Ru îi urmă gândurile o bună bucată de vreme, până când, în cele din urmă, pricepu.

Deci el credea că era supărată pentru o carte?

În realitate, ceea ce o deranjase fusese să-l vadă stângaci și tăcut cu ea, dar atât de amabil cu Xue Lu. De aceea îi răspunsese cu aceeași răceală.

Totuși, Sang Ru nu avea de gând să explice. Dacă Zhou Tingzhao credea asta, foarte bine. Oricum spusese că nu o va mai opri — nu era asta o ocazie perfectă să-l tachineze pe viitor?

Aproape că îi veni să râdă. Se abținu, își păstră o expresie neutră și spuse:
– Aha.

Răspunsul ei fusese prea plat, iar Zhou Tingzhao nu reuși să-și dea seama ce însemna acel „aha”.

Se încruntă ușor și întrebă încet:
– Atât?

– Ce-ai vrea să mai fie?

Zhou Tingzhao nu știu ce să răspundă. Ce răspuns își dorea, de fapt? Să spună că nu e nimic?

În clipa următoare însă, Sang Ru se apropie de el, cu ochii jucăuși.
– Așa? întrebă ea, zâmbind ștrengărește și împungându-l ușor în umăr.

Zhou Tingzhao nu se așteptase să vină atât de aproape. Clipí surprins, dar nu se retrase.

Sang Ru trase ușor de tivul cămășii lui de uniformă:
– Ai spus că nu mă vei opri din nimic. Fără să te ascunzi.

Zhou Tingzhao păru să se gândească o clipă, apoi răspunse încet:
– Mm.

Și chiar rămase pe loc.

Sang Ru voise doar să-l tachineze, dar descoperi că îi făcea plăcere să-l vadă emoționat.

Zhou Tingzhao înghiți în sec. Ea se apropie și șopti:
– Ce cuminte ești.

Zhou Tingzhao făcea mari eforturi să rămână calm, cu mâinile lăsate pe lângă corp. Nu voia să o supere din nou.

Ușa cancelariei era larg deschisă, ferestrele la fel. Oricine putea trece pe acolo în orice clipă, iar gândul acesta îi făcu pe amândoi să devină atenți.

Aducându-și aminte unde se aflau, Zhou Tingzhao spuse încet:
– Ar putea să ne vadă cineva…

Vorbele lui o făcură și pe Sang Ru să-și dea seama de situație. Făcu un pas înapoi, se întoarse și împărți din nou caietele în două teancuri:
– Hai să ne întoarcem.

Se retrase atât de repede, încât Zhou Tingzhao rămase o clipă surprins. Sang Ru ieșise deja.

După un moment, Zhou Tingzhao zâmbi în sinea lui, își aranjă uniforma, ridică teancurile de cărți și porni după ea.

Pentru că zăboviseră puțin, profesorul Zheng întrebă în treacăt:
– De ce ați întârziat?

Sang Ru răspunse:
– Le-am scăpat din greșeală pe jos. A trebuit să le strângem și să le aranjăm din nou.

Zhou Tingzhao îi aruncă o privire și nu zări nicio urmă de vinovăție pe chipul ei. I se păru că până și mica ei minciună spusă cu atâta nonșalanță era… drăguță.

Profesorul Zheng înțelese și le făcu semn să se întoarcă la studiu.

Când studiul de seară se încheie, Sang Ru își strânse lucrurile și se pregătea să plece, când Zhou Tingzhao o opri dintr-odată.

– După-amiaza aceea, m-am mai uitat puțin și ți-am ales un cadou.

Sang Ru se gândi că va fi ceva obișnuit — elastice de păr, brățări sau vreo nimica toată drăguță. Dar când Zhou Tingzhao scoase obiectele, rămase pe loc, derutată.

El ținea în brațe o culegere groasă de matematică și o antologie completă de eseuri și spuse foarte serios:
– Asta e bună pentru a face salturi mari. Mai multe exerciții ajută la problema finală. Iar culegerea asta… am răsfoit-o. Pe lângă eseuri-model, are și analize și exemple bune de folosit ca material…

– Ajunge, spuse Sang Ru, luând cărțile și punându-le pe bancă. – Mulțumesc.

Tocmai voia să plece, când Zhou Tingzhao o opri din nou.

– Stai.

Cu o mână îi prinse încheietura, iar cu cealaltă scoase din buzunar o brățară roșie, împletită, de prietenie:
– Mai e și asta.

Așa da.

Sang Ru își ridică mâna:
– Ajută-mă s-o legi.

Zhou Tingzhao își plecă capul și îi legă cu grijă brățara în jurul încheieturii. O privi un moment, apoi îi întâlni ochii:
– Îți stă foarte bine.

Sang Ru își înclină capul ușor și, pentru prima oară în ziua aceea, îi oferi un zâmbet cu adevărat sincer:
– Mulțumesc.