Anii s-au scurs lin, ca râurile de munte prin matca timpului, iar lumea a învățat, în sfârșit, să respire fără povara zeilor. Valea Norilor nu mai era un tărâm al tăcerii solemne, ci un ecou viu de cântece uitate, în timp ce florile din Grădina Stelelor își întindeau petalele peste toate tărâmurile, ca o binecuvântare fără margini. Oamenii nu mai șopteau despre pedepse cerești; acum, poveștile lor purtau numele legendelor despre cei care au iubit atât de mult, încât au dăruit lumii propria lor inimă.
Într-o dimineață scăldată într-o lumină nefirească, Suyin a simțit un fior străbătând pământul, un tremur discret, ca o bătaie de inimă adâncă. A alergat spre lacul unde, odinioară, fluturii de lumină își găseau odihna. Acolo, în mijlocul apelor limpezi, un lotus alb de o mărime neobișnuită s-a deschis cu un sunet de cristal frânt. Din potirul lui s-a înălțat o sferă mică, o scânteie de aur și argint care a vibrat o clipă în aer înainte de a se revărsa în brațele ei.
Lumina s-a risipit, lăsând în urmă un copil. Avea părul de culoarea lunii și ochi în care se topeau, deopotrivă, aurul divin și cenușa pământească. Zâmbetul lui părea să poarte în el toată pacea pe care părinții săi o căutaseră o viață întreagă.
— Lian… a șoptit Suyin, cu ochii inundate de lacrimi. Ești tu… ești suflarea lor.
Guangzhi a sosit într-un suflet, dar s-a oprit la marginea apei, rămânând pentru prima dată fără cuvinte. Privind copilul, a înțeles adevărul pe care zeii nu-l putuseră pricepe niciodată.
— Ei n-au plecat, a rostit el cu vocea joasă. S-au transformat în însăși viața care ne înconjoară.
Lian a crescut printre fluturi și legende, fiind el însuși o minune vie. Când râdea, bolta cerească se însenina instantaneu, iar când dormea, vântul își ținea respirația pentru a nu-i tulbura visele. Purta în el, ca pe o moștenire sacră, blândețea infinită a lui Meiyu și tăria neînfricată a lui Ren’yi.
Într-un amurg arămiu, o siluetă a coborât din treptele norilor. Nu mai era mândra zeiță Baihua, ci o femeie purtând povara onorabilă a bătrâneții, cu ochi obosiți, dar plini de o căldură nouă.
— Copile, știi de ce te-ai născut din inima unui lotus? l-a întrebat ea, mângâindu-i creștetul argintiu.
— Ca să aduc echilibrul între lumină și umbră, a răspuns micuțul cu o înțelepciune ce părea mai veche decât timpul.
— Nu, Lian. Te-ai născut ca să le amintești tuturor că iubirea nu este o vină, ci singura lege care merită urmată.
Lian a privit spre orizontul unde soarele săruta pământul.
— Și unde sunt ei acum, bunică Baihua?
— Sunt în fiecare petală care se deschide sub rouă, a șoptit ea. În fiecare umbră care te ocrotește de arșiță. Sunt în tine, în fiecare răsuflare.
Anii au continuat să treacă, dar pe cerul nou, două stele străluceau mereu împreună, una de un alb pur, cealaltă de un gri sidefat. Oamenii din vale spuneau că, atunci când ploaia cade blând peste grădini, este pentru că cei doi se țin de mână printre nori, iar lacrimile lor de fericire fac lumea să rodească.
Boqin, ajuns acum la vârsta poveștilor spuse la gura sobei, stătea lângă Ruo’er, privind apusul cu aceeași curiozitate neobosită.
— Crezi că se vor mai întoarce vreodată sub chip de om? a întrebat el, mângâindu-și barba ninsă de ani.
— N-au plecat niciodată, Boqin, i-a răspuns Ruo’er, sprijinindu-și capul pe umărul lui. Doar s-au mutat mai aproape de noi, în însăși inima lumii.
— Atunci să le mulțumim, a bombănit el cu o tandrețe mascată. Și mai toarnă-mi un ceai, că se răcește viața dacă n-avem ceva cald în palme.
Suyin s-a apropiat de ei, însoțită de Lian, care ținea în palmele sale mici un fluture de lumină ce părea să cânte.
— Ce este acest sunet, mătușă? a întrebat copilul.
— E cântecul iubirii care a învins moartea, i-a răspuns ea. Ascultă-l bine, căci el va dăinui cât lumea.
Fluturele s-a înălțat spre înaltul cerului și, pentru o clipă, timpul a stat în loc. Deasupra lor, cele două lumini eterne s-au unit într-o singură sclipire orbitoare, înainte de a se topi în nesfârșitul azur.
Eternitatea nu iartă pe nimeni. Dar iubirea… iubirea adevărată nici nu are nevoie de iertare. Ea este singura forță care obligă lumea să meargă mai departe, spre un răsărit care nu se mai termină niciodată.
