Valea Norilor părea liniștită, dar liniștea ei mirosea a cenușă.
După focul lotusului, oamenii nu mai vorbeau decât în șoapte. Nu pentru că le-ar fi fost teamă unii de alții, ci pentru că simțeau că ceva ascultă. Noaptea, unii jurau că văzuseră aripi negre plutind peste crestele munților, alții spuneau că o lumină albastră coborâse peste iaz și dispăruse în adâncuri, ca o respirație care nu mai aparținea acestei lumi.
Meiyu mergea zilnic la marginea apei.
Lotusul ars se refăcea încet, petală cu petală, ca o rană care refuză să se închidă. În fiecare dimineață era puțin mai viu, puțin mai strălucitor, dar și mai straniu. Apa din jurul lui era mereu caldă, de parcă focul nu plecase cu adevărat.
Ren’yi o însoțea, dar nu vorbea.
De când Guangzhi dispăruse în focul divin, ceva se rupsese în el. Părea un om care privește soarele, dar vede doar noaptea. Umbrele îi răspundeau mai greu, iar pașii îi erau mai grei ca înainte.
Într-o seară, când cerul se colora în roșu murdar, Suyin s-a apropiat de el.
– Nu-l judeca, i-a spus încet. Umbrele nu știu ce e vinovăția. Doar pierderea.
Meiyu a ridicat privirea.
– Și tu? Ce știi tu despre pierdere?
Suyin a zâmbit trist.
– Că uneori are chipul celui pe care vrei să-l salvezi… și nu poți.
În a treia noapte, când luna era plină și aerul prea încărcat ca să respiri, ceva s-a schimbat.
Din pădure s-a ridicat un abur cenușiu, gros, ca o amintire veche care refuză să fie uitată. Din el a ieșit o siluetă cunoscută.
Ren’yi a simțit-o înainte să o vadă.
Inima i s-a strâns.
– Nu… nu poate fi.
Umbra s-a oprit în fața lui. Chipul era calm, aproape blând.
– Te-ai schimbat, frate.
Ren’yi a făcut un pas înapoi.
– Shen’luo…
Numele a căzut în aer ca o rană redeschisă. Umbrele din jur s-au retras instinctiv, ca și cum ar fi recunoscut un stăpân mai vechi.
Shen’luo a ridicat o mână.
– Nu veni cu sabia. Nu pentru asta am venit.
– Ai trădat, a spus Ren’yi, cu voce joasă. Ai dat Cerului tot ce-am fost.
– Și totuși, Cerul m-a iertat.
– Minți.
Shen’luo a zâmit slab.
– Dacă mințeam, n-aș fi purtat asta.
Din pieptul lui s-a aprins o lumină albastră, o sferă mică, vie, plutind ca o inimă străină.
– Semnul Iertării Divine. Nimeni nu-l poartă fără voia Cerului.
Ren’yi a simțit pentru prima dată îndoiala mușcându-i gândurile.
– De ce ai venit?
– Să te avertizez. Cerul te caută. Dar nu mai vine cu sabie. Vine cu îndoială.
– Îndoială?
– Se vor folosi de cei din jurul tău. De iubirea ta. De ea.
Numele lui Meiyu n-a fost rostit, dar aerul s-a răcit.
Dimineața, Meiyu l-a găsit pe Ren’yi stând pe stâncă, privind răsăritul.
– Te-am visat, i-a spus ea. Eram în mijlocul unei furtuni și cineva te striga.
– Poate era Cerul.
– Nu, a răspuns ea. Era o voce de om.
El s-a întors spre ea, obosit.
– Dacă într-o zi ți-aș cere să fugi, fără să te uiți înapoi, ai face-o?
– Numai dacă ai fugi și tu.
– Nu pot promite asta.
Seara, Suyin pregătea leacuri când frigul a intrat în încăpere fără să deschidă ușa.
Flacăra lămpii s-a oprit. Apa a amuțit. Respirația i s-a tăiat.
În prag stătea Shen’luo.
– Tu… a șoptit ea.
– Mă cunoști.
– Te-am văzut o dată în Cer. Eram nimeni. Ai trecut pe lângă mine și mi-ai spus: „Umbrele nu obosesc, doar se prefac că dorm.”
– Și încă e adevărat.
– De ce ai venit aici?
– Să-i dau fratelui meu o ultimă șansă.
Suyin s-a apropiat, cu ochii limpezi.
– Nu e șansă. E capcană.
– Poate diferența depinde de cine câștigă.
Noaptea aceea a adus o nouă flacără pe cer.
O sferă de lumină a coborât peste iazul cu lotusul. Meiyu s-a trezit brusc, atrasă de strălucire. Ren’yi a alergat după ea, dar o forță invizibilă l-a oprit.
– Nu te apropia! a strigat el.
Prea târziu.
Lumina a explodat.
Când s-a risipit, Meiyu era la pământ, iar în aer plutea o imagine limpede: chipul lui Guangzhi, prins între flăcări albastre.
– Guangzhi! a strigat Suyin.
Un ecou a coborât din cer:
„A trădat. A eliberat umbra. A adus haosul pe pământ.”
Ren’yi a simțit cum i se rupe ceva în piept.
– Nu… nu el.
Shen’luo a apărut din întuneric.
– Eu ți-am spus, frate. Cerul vine prin îndoială.
Ren’yi și-a strâns pumnii.
– Dacă e minciună, o să te găsesc. Dacă e adevăr, o să-l distrug.
– În ambele cazuri, sfârșitul e același, a spus Shen’luo calm. Dragostea ta o să ardă lumea.
Și a dispărut.
Suyin s-a aplecat lângă Meiyu, care respira greu.
– E viu, a murmurat Meiyu. Îl simt.
– Pe Guangzhi?
– Nu. Pe el… celălalt.
Ren’yi a ridicat privirea.
– Shen’luo.
Suyin a înțeles.
– Atunci jocul abia începe.
Sus, în Templul Ceresc, Baihua privea oglinda de foc. Chipul lui Guangzhi era prins între rune.
– Nu a trădat, a spus ea. A iubit.
Qirong a zâmbit amar.
– În Cer, iubirea și trădarea au același gust.
Jos, în Vale, lotusul ars înflorea din nou.
În centrul lui, nu era lumină, ci un punct negru, un gol.
Suyin l-a privit cu neliniște.
– Ce se naște din iubirea trădată nu e nici lumină, nici umbră.
Din adâncul iazului, o șoaptă a răsunat:
„Să înceapă războiul.”
