După epoca lui Zhuanxu, când legile Cerului fuseseră înțelese, dar lumea încă învăța cum să le urmeze, a venit vremea unui împărat cum omenirea rar mai avea să vadă: Yao, cel despre care vechii cronicari spuneau că era chipul însuși al blândeții și al dreptății.
Se spune că atunci când s-a născut, o rază de lumină roșiatică a coborât din cer, iar păsările au cântat neînfricate lângă leagănul său. Poporul a crezut că un semn al Cerului s-a arătat, că în sfârșit va veni un conducător care nu doar va stăpâni, ci va înțelege.
Yao nu s-a ridicat prin sabie, ci prin înțelepciune. Se spune că în tinerețe mergea adesea printre oameni, ascultându-le grijile. Nu purta haine scumpe și nu cerea închinăciuni, ci vorbea ca un tată cu fiii săi. De aceea oamenii îl numeau „Împăratul cu inimă de părinte”.
Când a urcat pe tron, lumea nu era în pace deplină. Râurile se revărsau, vânturile se schimbau haotic, iar oamenii trăiau în nesiguranță. În loc să se creadă mai presus, Yao a chemat înțelepții vremii, spunându-le:
– Țara nu e a mea, ci a Cerului și a oamenilor. Cei care pot să o păstreze dreaptă, aceia trebuie să o conducă.
A hotărât să împartă lumea în nouă provincii, fiecare condusă de un înțelept care îi raporta schimbările vântului, mișcările stelelor și semnele naturii. A pus temelia primelor observatoare astronomice, pentru ca oamenii să poată măsura timpul, solstițiile și anotimpurile. Astfel, pentru prima dată, anul a fost împărțit în luni și zile, iar sărbătorile și recoltele au început să urmeze ritmul naturii.
Dar cel mai greu moment al domniei sale a venit când apele s-au ridicat peste ținuturi. A fost marele potop despre care vor vorbi toate dinastiile ce aveau să urmeze.
Râurile au năvălit peste câmpii, munții s-au surpat, iar satele au dispărut sub valuri. Oamenii spuneau că Pământul însuși fusese pedepsit. Mulți dintre sfetnicii lui Yao au venit să-i ceară să se închidă în palat, dar el a refuzat.
– Cum pot sta la adăpost când poporul meu plutește în ape?
A trimis oameni din toate colțurile țării să caute un priceput care să stăpânească potopul. Astfel a fost adus Gun, fiul lui Zhuanxu, un om curajos, dar mândru. El a încercat să ridice diguri uriașe, oprind apele cu forța. Ani la rând s-a luptat cu fluviile, dar fără izbândă: apa se ridica din nou, mai furioasă.
La moartea lui Gun, Yao a oftat adânc și a spus:
– Poate Cerul nu se cucerește prin ziduri, ci prin înțelepciune.
Atunci l-a chemat pe Yu, fiul lui Gun, un tânăr răbdător și chibzuit. I-a dat sarcina să înțeleagă apele, nu să le înfrunte. Yu a mers printre văi, a urcat munți, a cartografiat râurile și le-a îndrumat curgerea, nu oprind-o. Astfel, în câțiva ani, potopul s-a retras, iar pământul s-a refăcut.
Yao l-a privit atunci cu bucurie și a spus:
– Cine învață să asculte Pământul, acela e vrednic de Cer.
Dar poate cea mai frumoasă parte a poveștii sale nu e legată de fapte, ci de modul în care a ales să renunțe la tron.
După mulți ani de domnie, când era bătrân, Yao și-a chemat fiii și le-a spus:
– Nu sângele hotărăște virtutea, ci inima.
A căutat printre oameni pe acela care putea duce mai departe ordinea lumii. A aflat despre un țăran numit Shun, care își slujea părinții orbi cu devotament, chiar dacă aceștia îl prigoneau. Impresionat de virtutea sa, Yao l-a chemat la curte și l-a pus la încercare, încredințându-i treptat sarcini tot mai mari.
Shun nu a dezamăgit. A condus poporul cu blândețe și a păstrat echilibrul fără să-și ridice vocea. Văzând aceasta, Yao a zâmbit și a spus:
– Iată un om în care Cerul se oglindește.
Și astfel, după șaptezeci de ani de domnie, Yao i-a predat sceptrul lui Shun, retrăgându-se în liniște, fără fast, fără războaie.
Legendele spun că atunci când a murit, Cerul s-a acoperit cu o lumină albă și păsările au tăcut o zi întreagă. Iar poporul, vreme de generații, a spus:
„Pe vremea lui Yao, Cerul și Pământul vorbeau aceeași limbă.”
Dacă v-a plăcut acest capitol, rămâneți aproape, mâine vom merge mai departe către vremea lui Shun, omul ales nu pentru sânge, ci pentru inimă.
