După vremea lui Zhuanxu, lumea părea un uriaș instrument dezacordat. Ordinea cosmică fusese restabilită, Cerul se liniștise, dar inimile oamenilor încă nu găseau ritmul potrivit. Fiecare trib vorbea altfel, cânta altfel, și adesea cuvântul, în loc să unească, devenea o armă ascuțită a neînțelegerii. În acea lume a confuziei lingvistice și culturale s-a născut Ku, din neamul lui Huangdi – un prunc adus de o rază blândă de lumină care coborâse prin acoperiș, umplând casa cu un parfum dulce și nefiresc de piersici în floare.
Se spune că atunci când s-a născut, copilul nu a plâns. A zâmbit. Iar zâmbetul lui a fost nu doar un semn de bucurie, ci un sunet cristalin, ca un ecou de flaut peste ape. Încă de la primul său suflu, aerul din jurul lui a părut să se organizeze în note. „Acest copil va aduce armonia acolo unde ceilalți au adus războiul,” a spus bătrâna preoteasă a curții, o femeie care vedea ritmul stelelor, și toți au simțit că nu vorbise ea, ci Cerul prin ea.
Ku a crescut drept, senin și răbdător. În vreme ce alți tineri prinți se întreceau în vânătoare și lupte de virtuozitate fizică, el se așeza în iarbă, ascultând vântul, foșnetul frunzelor și curgerea râurilor, și notându-le cântecul interior. Credea cu tărie că lumea poate fi condusă nu prin spaimă și legi reci, ci prin armonie, precum o melodie care leagă instrumente diferite, de la toba puternică la harpa fină, într-o singură simfonie.
Când a ajuns împărat, Ku nu a ridicat ziduri între triburi, ci poduri de cuvinte și sărbători. În loc să trimită oști, trimitea mesageri însoțiți de muzicieni cu tobe din piele de cerb și fluiere din cel mai fin bambus, chemându-i pe toți la „Ziua Marelui Soare”. Aceasta nu era doar o adunare, ci o sărbătoare ritualică a unității, în care oamenii dansau pe aceleași ritmuri, indiferent din ce neam veneau, învățând că bucuria are o limbă comună. A fost prima dată când cerul și pământul au răsunat cu adevărat de același cântec.
Legendele spun că într-o noapte, pe când stelele coborau aproape peste câmpii, Ku s-a suit pe o colină, și-a așezat flautul la buze și a vorbit cu Vântul, duhul neîngrădit al naturii: „De ce oamenii nu se pot înțelege precum norii tăi care se întâlnesc și trec fără să se lovească?” Iar Vântul i-a răspuns printr-un șuierat profund: „Pentru că ei încă nu știu să asculte, Ku. Ei aud doar zgomotul propriilor gânduri.”
Atunci Ku a compus primul cântec al armoniei perfecte, cântat la flautul său magic din bambus, pe care l-a numit „Melodia Liniștii dintre Lumi”. Spune-se că atunci când o interpreta, câmpurile de luptă erau acoperite de o pace inexplicabilă, chiar și animalele sălbatice pășeau mai încet pentru a nu-i deranja armonia, iar apele repezi își opreau vuietul, devenind oglinzi. Prin muzica lui, oamenii au început să simtă conexiunea subtilă cu toate elementele lumii.
Sub domnia sa, oamenii au învățat că fiecare trib, oricât de mic, are un timbru unic și un rol vital în marea simfonie a lumii. Din iubirea și înțelepciunea sa s-au născut copii care aveau să fie și ei aleși de Cer – printre ei, Yao, cel care va deveni împăratul înțelept și cel mai venerat suveran al epocii următoare.
În amurgul vieții sale, Ku s-a retras în Grădina Vânturilor, un loc special unde toți copacii fuseseră plantați pentru a crea ecouri muzicale. Se spune că a dispărut odată cu o pală de aer cald, lăsând în urmă doar flautul său de bambus, încă vibrând ușor, și o frază simplă, dar eternă, gravată pe o piatră de râu: „Cine ascultă lumea cu inima, aude Cerul”. Așa s-a sfârșit domnia Împăratului Ku, cel care nu a tăiat drumurile, ci le-a unit, învățând oamenii că pacea nu se impune, ci se cântă.
Dacă v-a plăcut acest capitol, vă invit să rămâneți aproape. Mâine vom merge mai departe cu povestea către vremea marelui Împărat Yao, cel ce va învăța omenirea ce înseamnă dreptatea și măsura Cerului. 🌞
