– Hmm. – Chu He încuviinţă din cap. – Atât de tânăr, cu atât de puţin antrenament şi totuşi cu o Forţă Yuan atât de puternică. E într-adevăr iritant.
– Nu la asta mă refeream, – spuse Luo Jiaoyang, cu mâinile în şold. – Cine e gelos pe el? Eu vorbesc despre el ca om! E atât de rece, nu poţi lega nicio vorbă! M-a rănit pe câmpul de luptă şi nici măcar un cuvânt n-a spus când a plecat!
Fan Yao râse.
– Dacă se apleca să-ţi arate îngrijorare, n-ai fi simţit şi mai rău?
– Asta e adevărat, dar simt că nu are pic de omenie, – bombăni Luo Jiaoyang, întorcându-se spre Ming Yi. – Bine că l-ai lăsat. O fată bună ca tine… nu te merită.
Se lăsă o tăcere bruscă în jurul lor. Chiar şi Ming Yi, care meşterea la forjă, ridică privirea şi arcuie o sprânceană spre el.
– Ce-i? Am zis ceva greşit? – ridică bărbia Luo Jiaoyang. – Mâine mă mut în curtea goală de lângă Institutul de Forjă. Cu mine de pază, n-o să mai aibă ce căuta aici…
– Ce păzeşti tu acolo? – se auzi în spatele lui vocea prietenoasă a lui Ji Bozai.
Pielea capului lui Luo Jiaoyang se înfioră. Se întoarse imediat, luând o postură de apărare, şi mormăi cu iritare:
– Cum de te furişezi fără să scoţi un sunet?
Ji Bozai îl privi rece.
– Dacă, la nivelul tău, mişcările tale pot fi tot detectate, mai bine te-ntorci acasă să hrăneşti porcii.
Luo Jiaoyang pufni, jenat:
– Antrenamentul de azi s-a încheiat. Ce, vrei să controlezi şi ce vorbim între noi?
– La mijlocul anului va fi un concurs de degustare a ceaiului în Cetatea Floare Zburătoare. Stăpânul vrea să mergem, să căpătăm ceva experienţă. – Ji Bozai zâmbi, dar fără căldură. – Concursul nu ţine de priceperea individuală, ci de lucrul în echipă. Din ce văd acum, o să mă trageţi în jos. De aceea, de azi, adăugăm două ceasuri de antrenament în plus.
– Cine te crezi tu? Vrei să ne obligi să– – Luo Jiaoyang sări nervos, dar Chu He îl opri cu o mână.
– Are dreptate. Chiar dacă nu e o competiţie oficială, vor participa oameni din şase cetăţi. Nu avem destulă experienţă practică, e o bună ocazie să câştigăm una. Ca să nu-l facem de ruşine pe Mu Xing, e nevoie de exerciţiu în plus. – Chu He se ridică şi îl trase şi pe Fan Yao cu el. – Hai.
Luo Jiaoyang îi urmă cu neplăcere, dar nu uită să-i spună lui Ming Yi:
– Ne-ntoarcem mai târziu.
Ming Yi găsea firea lui năvalnică destul de amuzantă – mult mai plăcută decât cei posaci din echipa de dinainte. Cu el prin preajmă, echipa nu avea cum să fie plictisitoare. Aşa că zâmbi uşor.
Dar în ochii lui Ji Bozai, acel zâmbet însemna cu totul altceva.
Deşi spuseseră că nu mai există legături între ei, şi că ea e liberă să facă ce doreşte, zâmbetul acela adresat altui bărbat, în faţa lui, nu era oare o provocare?
Cu colţul gurii tremurând, Ji Bozai păşi pe terenul de antrenament.
Astfel, din amurg până târziu în noapte, Luo Jiaoyang fu antrenat din plin, cu tot trupul şi tot sufletul. Când, în cele din urmă, căzu la pământ, nici măcar sânge nu mai avea cu ce tuşi.
Cineva se aplecă lângă el, întrebând cu o voce amabilă:
– Eşti bine? Mai poţi să te ridici?
Luo Jiaoyang: „…”
Fan Yao avusese dreptate. Faptul că Ji Bozai se arătase, în cele din urmă, îngrijorat, îl făcea să se simtă şi mai rău.
Văzând că Ji Bozai era gata să continue antrenamentul, Fan Yao avu o inspiraţie şi zise:
– S-a făcut târziu. Nu-i cam departe să te-ntorci la reşedinţă? N-ar fi mai bine să rămâi la Institutul Yuan Shi? Ne-ntoarcem dis-de-dimineaţă.
Luo Jiaoyang îşi dădu ochii peste cap. Ji Bozai era un nebun – odată ce începea ceva, nu se oprea. Chiar dacă i se zicea aşa, nu era chip să…
– Bine, – se învoi Ji Bozai, cu o undă de regret. – Nu mai e mult timp până la concurs. Vă aştept dis-de-dimineaţă.
Luo Jiaoyang rămase stană de piatră. Chiar şi când fu ajutat să iasă, încă nu-i venea să creadă.
– Ne-a lăsat să plecăm aşa, pur şi simplu? De ce?
Fan Yao zâmbi cu dinţii strânşi:
– Cu mintea ta, mai bine n-ai întreba.
Cei trei îl însoţiră pe Ji Bozai până la poarta curţii goale. Când auziră sunetele de forjă din curtea alăturată, Ji Bozai se încruntă adânc.
– E cam gălăgie aici.
Dacă-i gălăgie, schimbă-ţi locul – era gata-gata să spună Luo Jiaoyang, dar Chu He, care parcă-i citise gândul, îi acoperi imediat gura. Fan Yao continuă:
– Deşi e puţin zgomot, locul e aproape de terenul de antrenament, ceea ce e potrivit pentru exerciţiu. Vă rugăm să înduraţi, domnule.
– Bine, – spuse Ji Bozai cu superioritate, luând câteva legături mari de bagaje, adunate cine ştie când, şi intră pe poarta curţii.
Aşa se făcu că, în dimineaţa următoare, când Ming Yi îşi deschise uşa, văzu o faţă cunoscută privind de după poarta de vis-à-vis.
Colţul gurii îi tresări. Făcu o plecăciune şi se îndreptă spre bucătărie.
Mâncarea de la Institutul Yuan Shi nu era grozavă, dar Xiu Yun era o bucătăreasă pricepută. Atâta vreme cât avea legume proaspete şi carne din depozit, reuşea să gătească un prânz îndestulător.
Totuşi, vederea lui Ji Bozai chiar din zori avu un oarecare impact. Pe drum, Ming Yi nu se putu opri din a se întreba cum de acest bărbat, obişnuit cu huzurul, ajunsese să se mute la Institutul Yuan Shi. Oare îşi părăsise toate concubinele din reşedinţă? Poate încă-l aşteptau la poartă cu felinare. Chiar şi de nu, cu siguranţă nu-i era pe plac mâncarea de aici.
Parcă pentru a-i întări bănuiala, chiar când se întoarse cu merindele, zări un lingou mare de aur căzând în palma lui Xiu Yun.
– De azi înainte îţi las această sarcină, – spuse Ji Bozai politicos, înclinând uşor capul.
Ochii lui Xiu Yun sclipeau, şi era gata să sară de bucurie.
– Domnule, lăsaţi totul pe seama mea! La prânz aveţi masa gata!
Ming Yi: „…”
Ji Bozai îi făcu un semn din cap lui Xiu Yun, apoi trecu pe lângă Ming Yi fără măcar s-o privească, cu o atitudine demnă şi nepăsătoare. De parcă ea ar fi fost cea care exagerase, iar el nu voia decât o masă mai bună.
Dar, când se gândi mai bine, era oare posibil să fie doar o întâmplare? Dacă Ji Bozai nu o plăcea, avea mii de moduri prin care o putea evita. Şi totuşi, alesese să se mute tocmai în faţa uşii ei. Dacă nu era o intenţie ascunsă, atunci ce?
Xiu Yun, acea copilă naivă, veni ţopăind de bucurie şi-i arătă aurul:
– Ce afacere bună! Cu mâncarea Institutului şi bucătăria mea, într-o lună scoatem un lingou din ăsta!
Pusă aşa, chiar părea rentabil. Ming Yi rămase tăcută o vreme, apoi o bătu uşor pe umăr:
– Pune deoparte. Curând mergem în Cetatea Floare Zburătoare.
Cu ochii scânteind, Xiu Yun se învârti pe loc, zâmbind cu tot chipul.
– Minunat!
Avea o expresie atât de senină, încât ţi se făcea şi ţie drag să te bucuri. Ming Yi zâmbi şi o tachină:
– Ce e aşa minunat? Că-l vei vedea pe Zheng Tiao?
– Nu, nu! – roşi fata până-n urechi. – Nu… mă refeream la flori! Florile din Cetatea Floare Zburătoare sunt atât de frumoase… mi-ar plăcea să le vedem împreună!
– Aşa? Nu prea te cred.
– Pe bune! – apucă ea poalele hainei lui Ming Yi, atât de jenată încât i se înroşise până şi gâtul. Ochii-i erau umezi şi vinovaţi.
Sentimentele fetei erau atât de limpezi şi de gingaşe, încât nu puteai decât s-o găseşti adorabilă.
