Reputația lui Ji Bozai atinsese culmi după banchetul de bun venit. De îndată ce ospățul s-a încheiat, laudele despre el s-au răspândit în toate părțile.
— Cele două comori sunt de neprețuit. Una poate făuri cea mai mare armă divină a lumii, iar cealaltă cultivă o Putere Yuan supremă. Ji Bozai a ieșit învingător și a dobândit amândouă, aducând nu doar glorie cetății Muxing, ci și nădejdea de a câștiga concursul de anul viitor pentru cetatea noastră!
— Cetatea Muxing s-a aflat în declin de ani buni. Dacă ne-am întoarce între primele trei cetăți, am reduce la jumătate birurile grele și am îmbunătăți malurile râurilor, atunci Lordul Ji ar fi un mare erou!
Povestitorul bătu masa cu palma și exclamă:
— Zile bune vă așteaptă, oameni buni!
— Minunat! izbucni toată ceainăria în aplauze.
La poarta principală a reședinței Ji, recompensele și darurile de felicitare din partea Marelui Ministru soseau neîncetat. La intrarea laterală, pachetele învelite în mătase roșie, trimise de oameni de rând, formau un șir fără sfârșit. Chiar și batiste și alifii trimise de domnițe necăsătorite se strângeau într-un mic munte.
Bu Xiu și Doica Xun nu-și mai încăpeau în piele de bucurie, dar bărbatul rănit ce se odihnea în pat avea o mină sumbră, fără pic de veselie.
Bu Xiu întrebă nedumerit:
— Nu ai spus mai devreme că nu te mai doare?
— Nu mă doare.
— Și atunci de ce atâta posomoreală?
Bu Xiu se scărpină în cap și îi aduse o grămadă de daruri să-l înveselească.
— Asta dovedește cât de respectat ești, stăpâne. Chiar și fiica cenzorului Liu, pe care o lăudai odată, a trimis o batistă cu un poem scris de mâna ei.
— Domnița Zhao a fost tare grijulie. A trimis o supă tonică proaspăt preparată, cu cele mai bune ingrediente.
— Domnița Li e darnică. A trimis o alifie de calitate, spunând că nu lasă urme. A căutat-o special pentru tine.
Ji Bozai ascultă fără să-și schimbe expresia, până când Bu Xiu isprăvi de înșirat peste o duzină de lucruri. Atunci întrebă:
— Atât?
Bu Xiu clipi.
— Stăpâne, doar atâtea domnițe de neam bun sunt necăsătorite în capitală. Și atâtea și-au riscat numele trimițându-ți daruri. Nu ești mulțumit?
Atâtea domnițe de familie bună s-au încumetat să-și păteze reputația trimițând daruri, și totuși… cea din casa lui? O fi fost pietrișul din curte prea incomod sau soarele prea arzător? Trecură o zi întreagă și șapte ceasuri, și ea nu dăduse niciun semn.
Ji Bozai zâmbi cu dispreț și făcu semn din mână:
— Trimite-le pe toate lui Liu Zhaojun.
Bu Xiu își frânse buzele:
— Stăpâne, nu prea se cade…
— Fă cum ți-am spus.
— Da, stăpâne.
Bu Xiu plecă ducând darurile, cu fruntea încrețită. Se gândea că stăpânul său nu fusese niciodată atât de fără tact. Că să redăruiască lucruri trimise de admiratoare, asta mai treacă-meargă. Dar să le dea domniței Ming? Nu i-ar răni asta și mai mult inima? Parcă nu era demn de stăpânul lui.
Rușinat, bătu la ușa lui Liu Zhaojun, căutând o scuză potrivită pentru domnița Ming.
Însă Ming Yi doar aruncă o privire la pachetul adus, comentă că era destul de prețios, apoi nu mai arătă vreun interes. Îl întrebă doar:
— Cât timp a trecut? Încă nu l-au lăsat pe Douăzeci și șapte să iasă?
Bu Xiu forță un zâmbet.
— Stați liniștită, domniță Ming. E bine hrănit și adăpostit în curtea separată. În afară că nu are voie să iasă, nu i se întâmplă nimic rău.
Domnița suspină.
— Dacă domnul chiar se teme pentru el, mai bine l-ar trimite înapoi cu soliile din Cetatea Chaoyang.
— Asta nu pot decide eu, spuse Bu Xiu după o clipă. — De ce nu-l întrebați chiar pe stăpânul?
Mai bine nu, gândi ea. Dacă mergea, avea să fie nevoită să-i schimbe bandajele, să-l hrănească… și nu avea chef de asta.
Făcu un gest cu mâna și se întoarse în curte, oftând.
Bu Xiu păși după ea câțiva pași și îi șopti:
— Domniță, vă dau un sfat. Pe cât e de temut, pe atât e de ușor de îmbunat. Dacă-i aduceți o supă și spuneți două vorbe bune, sigur n-o să vă refuze.
Fața domniței era toată o dezamăgire. Ji Bozai, ușor de mulțumit? Povești! Dacă ar fi fost vorba de interesele lui, putea să-i aducă și supă și carne de dragon, tot degeaba.
Mai bine să ceară ajutor în altă parte.
I se lumină fața și își ciocăni ușor fruntea:
— Am și eu o familie de sânge acum. Nu e mare lucru să-i fac o vizită, nu?
Bu Xiu rămase uimit:
— Acum vreți să mergeți… în vizită la familia dumneavoastră?
— E o zi anume când se fac astfel de vizite?
— Ei bine, nu, dar… Bu Xiu oftă. — Cum s-a ajuns la asta între dumneavoastră și domnul?
Altădată păreau atât de apropiați și potriviți unul cu altul. Domnița Ming își pusese viața în joc ca să-i verifice rănile. Cum s-au răcit lucrurile atât de repede, de nu mai întreba măcar de starea lui?
Domnița zâmbi cu ochii arcuindu-se.
— Un drum se parcurge în doi. Și eu am greșeli, și el. Dar niciunul nu vrea să se schimbe. Așa că de la bun început, ăsta ne-a fost sfârșitul. Nu-i nimic de regretat.
Și plecă să o caute pe Doica Xun, ca să aranjeze plecarea.
Această „familie de sânge” fusese aleasă de Marele Ministru. Cu atâtea priviri ațintite asupra reședinței Ji, Ji Bozai nu putea s-o țină închisă în mod deschis. Așa că nu-i rămase decât să-și scrâșnească dinții și să zâmbească.
— Bine jucat, din partea ei.
— Stăpâne, nu vă înfuriați. Vă face rău sănătății, îl sfătui repede Bu Xiu.
— Nu sunt furios. De ce aș fi? E doar o dansatoare oarecare, din cele care se găsesc pe toate drumurile. Să meargă unde poftește.
Trase pătura peste cap și rosti rece:
— Vreau să dorm. Să nu fiu deranjat dacă nu-i ceva important.
— Da, stăpâne.
Lui Ming Yi i se repartizară zece slujnice înainte de a i se permite să plece.
Oamenii de rând o invidiau pentru un asemenea alai, spunând că trăiește pe picior mare și că a urcat în rang. Dar domnița nu putea să zâmbească. Aceste slujnice o urmăreau atât de aproape, încât o însoțeau până și la latrină, făcând aproape imposibil să stea de vorbă cu Situ Ling în taină.
Dar de îndată ce păși în poarta principală a reședinței Situ, Ming Yi simți un miros ciudat.
Își acoperi nasul și gura cu mâneca, prefăcându-se că tușește.
Situ Ling, conducând-o, zâmbi:
— Sora mea are un simț ascuțit.
Slujnicele din urmă nu pricepură de ce a fost lăudată, dar pe măsură ce înaintau, începu să li se învârte capul, și una câte una se prăbușiră.
Servitorii din apropiere, deja pregătiți, pășiră cu fețele acoperite și le luară pe slujnice să le așeze în camere.
După coridor, aerul deveni limpede. Ming Yi își coborî mâneca și oftă:
— Tânăr domn, metodele tale…
Situ Ling ridică din umeri cu nevinovăție:
— Nu-mi plac urechile în plus. Și sunt sigur că nici ție nu-ți plac, soră.
— Adevărat, dar… ai fi putut să le trimiți jos cu o haină udă peste ceafă, pe rând. Ar fi fost mai ieftin decât să umpli curtea cu fum.
Ce risipă, gândi ea. Cât tămâie să fi ars acolo? O avere.
Situ Ling rămase un moment năuc, apoi izbucni în râs:
— Sora mea vine dintr-o familie înstărită și totuși se uită la bănuți?
Ming Yi clătină din cap cu un zâmbet trist:
— Tocmai pentru că vin din belșug, știu cât de greu e când ajungi să n-ai nimic.
Îi spusese lui Ji Bozai multe minciuni. Dar când îi spusese că fusese nevoită să cerșească pe străzi ca să trăiască… aceea nu fusese o minciună.
