Deși nu era la fel de impunător ca Ji Bozai, Zheng Tiao era cunoscut pentru firea sa enigmatică și ținuta desăvârșită. Era visul multor domnițe din cele șase cetăți. Rareori arăta vreo căldură femeilor, ba chiar se zvonea că ar prefera bărbații. Și acum se oferea s-o escorteze pe Mingyi înapoi?
Xu Tianji nici n-a luat-o în seamă pe Xiuyun, fiind convinsă că fetița n-avea cum să-l atragă pe Zheng Tiao. Trebuia să fie vreo șiretenie de-a lui Mingyi care-l făcuse să rămână în rândul din spate.
În comparație cu Zheng Tiao, Xu Tianji îl prefera, desigur, pe Ji Bozai, dar pur și simplu nu putea accepta ideea. Mingyi era o femeie banală, care știa doar să lingușească. Ce să mai zicem de Puterea Yuan — probabil nici nu știa ce-s tehnicile de luptă. Cum putea să atragă, unul după altul, astfel de luptători?
Era pur și simplu o stricare a moralei.
— Domnișoară Xu, Înălțimea Sa vă cheamă, spuse o servitoare, plecându-se.
Xu Tianji se trezi din gânduri și se ridică, spunându-i lui Xiuyun:
— Să nu te abați. Mai târziu te duc să cunoști pe cineva.
Sprâncenele lui Xiuyun se coborâră, vizibil nemulțumită, dar știind cât de poruncitoare era Tianji, n-avu curaj să-i răspundă. Se uită doar lung spre Mingyi.
Zheng Tiao încă încerca s-o convingă pe Mingyi:
— Două sute de taeli. Mai mult nu pot da.
Mingyi era ghemuită cu totul sub masă, cu fața palidă:
— E vorba de bani, acum?
Nu putea alege un alt moment pentru asta?
Privind în jur, Zheng Tiao realiză în cele din urmă că momentul era nepotrivit și dădu din cap:
— Am să vin să te caut după ce ne întoarcem la conacul Ji.
Un servitor care trecea auzi și se înecă, tușind de șoc.
Două sute de taeli? Și „să ne întoarcem la conacul Ji”? Erau chiar așa de lipsiți de rușine?
— Ce e? îl întrebă Zheng Tiao, nedumerit.
— Acest umil servitor… la porunca Înălțimii Sale, o roagă pe domnișoara Ming să se prezinte înaintea sa, spuse acesta, ștergându-și transpirația.
Înălțimea Sa? Mingyi ridică ușor capul, își acoperi fața și privi spre partea cealaltă. Consoarta imperială stătea alături de câteva doamne nobile, într-un colț ferit de bambuși, lângă Platforma Tage.
Ochii i se lumină și încuviință imediat:
— Vin numaidecât.
Chiar dacă nu o cunoștea și nu știa de ce era chemată, era o scăpare binevenită din acel rând agasant.
Mingyi își ținu capul plecat și se grăbi cu servitorul. După ce trecură de pâlcul de bambus, răsuflă ușurată, își aranjă agrafa și hainele, apoi intră cu mâinile împreunate, aplecându-se:
— Plecăciune, Înălțimea Ta.
Curtea cu trei laturi era plină de lume, iar aerul mirosea greu a parfum scump. După plecăciune, nu primi imediat îndemnul de a se ridica, doar murmurul șoptit al femeilor din jur.
Situația era stânjenitoare, dar Mingyi își păstră zâmbetul. Era mai ușor să se descurce cu aceste doamne decât cu ochii ageri din afară. Cel puțin aici nu-i era în pericol viața.
— E destul de stăpână pe sine, zise în cele din urmă consoarta imperială. — Șezi.
Mingyi încuviință, dar ochii i se plimbară prin curte — toate scaunele erau ocupate și niciun servitor nu părea să aducă altul.
Știau bine să pună piedici.
— Domnișoara Ming a fost odinioară dansatoare, e foarte talentată. Dacă vă interesează, mătușă, o puteți ruga să danseze, propuse vesel Xu Tianji, așezată pe un taburet la picioarele Înălțimii Sale.
Văzând-o, Mingyi simți că urmează necazuri. După modul de adresare, înțelese cam ce se întâmpla.
Nepoata consoartei voia să se mărite în familia Ji, așa că trebuia s-o îndepărteze mai întâi pe Mingyi.
Dar, totuși, era încă un ospăț de bun-venit. Nu aveau cum să-i facă ceva chiar aici, oricât de mare le era rangul, nu?
Mingyi mai păstra o fărâmă de speranță.
Realitatea o contrazise. Aveau, și o făceau.
În mod normal, nimeni nu se atingea de ea în conacul Ji. Acum că Ji Bozai părea s-o fi neglijat, iar ea se afla pe teritoriul Înălțimii Sale, uciderea ei ar însemna afirmarea autorității și o lecție pentru celelalte doamne — două lovituri dintr-o mișcare.
Așa că, în clipa în care Mingyi făcu un pas spre centrul curții, fața consoartei imperiale se întunecă:
— A pășit mai întâi cu piciorul stâng. E un semn rău.
Servitorii reacționară prompt — doi săriră imediat s-o prindă.
Mingyi: „…”
Nici măcar n-au încercat un pretext mai convingător?
— Înălțimea Ta, îndrăzni cineva să zică, — totuși, e adusă de Lordul Ji. Dacă noi aici…
— Cine știe dacă a adus-o el cu adevărat sau s-a ținut scai de el de una singură? râse Xu Tianji. N-are rang, n-are titlu. Contractul ei e încă în curtea interioară, nepreluat. Deci, teoretic, e tot sub tutela mătușii mele.
Tăcere. Doar o dansatoare. N-ar conta dacă ar dispărea. Chiar dacă Ji Bozai afla, probabil n-ar îndrăzni s-o întrebe pe consoarta imperială.
— Femeile ar trebui să citească mai multe cărți, spuse rece Înălțimea Sa. — Frumusețea poate înșela o vreme, dar nu o viață întreagă.
— Înălțimea Voastră grăiește drept, aprobară toate.
Și astfel, Mingyi fu escortată pe o potecă laterală, departe de Platforma Tage.
Fața lui Xu Tianji se lumină, și șopti imediat:
— Stați fără grijă, mătușă. Tianji nu vă va dezamăgi.
Consoarta imperială privi spre Mingyi, ușor nedumerită:
— N-a cerut milă nici măcar o clipă.
Fusese luată fără să se zbată.
— Oricum n-ar fi ajutat, pufni Tianji. Curtea interioară e domeniul Înălțimii Tale. Dacă vrei s-o ucizi, n-are cum să mai apuce altă suflare.
Părându-i-se logic, Înălțimea Sa își retrase privirea și continuă să ceară vești despre competiția de afară.
Luo Jiaoyang, Chu He și ceilalți profitaseră ca să concureze, dar cu rezultate amestecate. Ji Bozai, în schimb, se mișcase de trei ori și câștigase de fiecare dată fără nicio ezitare, înfrângându-și toți adversarii.
Ministrul de stat era tot mai mulțumit. Îi zâmbi lui Bao Yuanqi:
— Nu vreți și dumneavoastră să vă întindeți puțin oasele?
Bao Yuanqi clătină din cap:
— Sunt obosit de drum, il las pe Maestrul Shen.
Ministrul îl privi apoi pe Shen Tianlin, dar acesta era prea ocupat căutând-o pe Mingyi și spuse absent:
— Sunt prea bătrân pentru a mă bate cu tinerii. Trimite-l pe Zheng Tiao.
Așa că privirile se întoarseră spre Zheng Tiao, dar nici el nu era atent la arenă — își plimba privirea de jur împrejur, căutând ceva, fără nicio dorință de luptă.
Unul câte unul, păreau că toți se tem de Ji Bozai.
Ministrul era cu atât mai încântat. Îi spuse lui Ji Bozai:
— Mai doriți să alegeți un alt adversar, domnia voastră?
Ji Bozai aruncă o privire spre ultimul rând, părea puțin abătut:
— Nu mai e nimeni care să merite ales.
— Bine! Bine! râse cu poftă ministrul, apoi îl chemă pe Situling și-i vorbi în șoaptă: — Ai grijă. Să nu-l rănești pe viitorul nostru sprijin pentru Cetatea Muxing.
Se referea, desigur, la otrava aceea.
Situling zâmbi:
— Să-l rănesc pe Lordul Ji ar fi greu, dar s-o ating pe mama-parazit, aceea de rezervă, e floare la ureche. Pot să cer un jeton ca să merg s-o salvez?
Ministrul se sperie, dar îi întinse imediat un jeton:
— Du-te repede și întoarce-te iute.
— Așa voi face.
Vorbiseră încet, dar Ji Bozai tot auzise.
