Împăratul Sfânt plecă, luând cu el patru soldați Yu Lin ca escortă, lăsându-i pe ceilalți patru să o supravegheze pe Yi Xiao în templul dărăpănat. Yi Xiao, cu fruntea sprijinită de podea și ochii pe jumătate închiși, calcula în tăcere. Împăratul o capturase cu intenția clară de a o folosi drept monedă de schimb. Atât Xia Jingshi cât și Feng Suige ar fi fost dispuși să cedeze pentru a-i salva viața, dar indiferent de termenii obținuți, ea nu credea că Împăratul o va elibera după ce-și va atinge scopul.
Inspiră adânc, încercând să-și țină sub control greața care o cuprindea, dar în loc de aer, trase în piept un nor de praf. Tuși zgomotos. Cei patru soldați Yu Lin de cealaltă parte se întoarseră spre ea. Unul dintre ei, ezitând o clipă, luă o ploscă cu apă și se apropie.
Era un tânăr soldat. Se opri în fața ei, o ajută să se sprijine de un stâlp și îi aduse plosca la buze. Yi Xiao bău câteva guri de apă limpede din mâna lui și simți imediat o ușurare. Zâmbi slab și șopti un mulțumesc.
Soldatul își coborî privirea, evitând ochii ei, și spuse cu voce joasă:
– Mai rabdă puțin. Când Împăratul se va întoarce în siguranță, te va elibera.
– Așa crezi? zâmbi amar Yi Xiao. Îmi vine greu să cred în bunele sale intenții.
– Nu va fi așa! răspunse soldatul cu convingere. Atâta timp cât Prințul de Zhennan jură să nu se mai întoarcă la Curte, Împăratul te va lăsa să pleci!
– Să nu se mai întoarcă la Curte? Și cu Su Sha ce se va întâmpla? Tu crezi că Feng Suige o să lase totul baltă doar pentru că m-au răpit? Și chiar dacă m-ar elibera, crezi că ranchiuna dispare? Dacă tu ai fi Împăratul, m-ai lăsa să mă întorc?
Cu fiecare cuvânt al ei, fruntea soldatului se încrunta tot mai adânc. Când era pe cale să răspundă – Aș lăsa –, un alt soldat Yu Lin strigă din spate:
– Ce tot bolborosești acolo? Înapoi la post! Când ne întoarcem, te ducem direct la bordel – ești așa un începător că nici nu te poți desprinde de o muiere!
Obrajii i se îmbujorară imediat. Mormăi ceva, ridică plosca și se întoarse grăbit.
Feng Suige ședea abătut lângă patul lui Feng Xiyang, privind profilul adormit al surorii sale. De la trezirea din acea zi, Xiyang dormea tot mai puțin, iar culoarea revenea încet în obraji. Doctorul spusese că Margelele de Jad Negru își făceau efectul și, cu odihnă, sănătatea ei urma să se refacă. Asta alina jumătate din grijile lui Feng Suige. Dar… unde era Yi Xiao?
Un şuierat strident sfâșie liniștea. Feng Suige sări în picioare, răsturnând scaunul cu zgomot. Xiyang se trezi speriată.
– Frate… Ce s-a întâmplat?
Feng Suige îi aranjă pătura.
– Dormi liniștită. Mă duc să văd.
Ieși în fugă, iar pupilele i se contractară brusc. Gărzile formaseră deja un cerc. În mijlocul lor, Împăratul Sfânt înainta liniștit, cu patru soldați Yu Lin în jurul său, cu săbiile scoase. De parcă nimeni nu-l observa, el intră în curte cu pași liniștiți.
Fără să mai stea pe gânduri, Feng Suige porni înspre el.
– Unde e Yi Xiao?
Împăratul nu răspunse. Privi spre Xia Jingshi și Xiao Weiran care se apropiau în grabă.
– Ați ajuns repede, zise el cu un zâmbet, credeam că o să dureze mai mult.
– Dacă ai ceva de spus, hai să discutăm înăuntru, zise Xia Jingshi, calm.
– Nu încerca să tragi de timp, zâmbetul Împăratului deveni sinistru. Dacă nu mă întorc într-o oră, nu știu ce se va întâmpla cu Fu Yi Xiao…
– Tu…! scrâșni Feng Suige, încleștând dinții.
– Ce vrei? întrebă Xia Jingshi cu răceală.
– Ce vreau? Împăratul își netezi mâneca. Nu știu cum i-ai convins pe bătrânii ăia încăpățânați din Sfânta Cetate și nici cum l-ai atras de partea ta pe Generalul Păzitor. Acel edict imperial… nu-l cred. Dacă scrii o mărturisire că l-ai falsificat, eliberez pe Fu Yi Xiao și plecați în pace. Nu vă voi mai căuta niciodată.
Xia Jingshi spuse un singur cuvânt:
– Nu.
Feng Suige îl apucă de guler și-l zgudui.
– Ai tupeul să zici nu? Dacă nu era ea, nu te-ar fi salvat din Jinxiu! Și tu spui nu?!
Xia Jingshi nu se opuse.
– Yi Xiao e ultima lui carte. Știe că, dacă moare, nici eu, nici tu nu-l vom ierta.
– Nu o voi omorî, zise Împăratul cu un rânjet crud. Le-am spus soldaților că, dacă nu mă întorc în siguranță, pot face ce vor cu ea. Să o păstreze, s-o vândă la vreun bordel străin… Nu voi ști.
– Dacă îi atingi un fir de păr… începu Feng Suige, vocea calmă, dar cu o furie ucigașă în privire. Nu sunt Xia Jingshi. Nu am scrupule. Încearcă.
În templul părăsit, soldații Yu Lin stăteau de vorbă. Unul aruncă crenguța din mână și se ridică:
– E groaznic de plictisitor aici. Cui, nu ți-e foame?
– Ba da, mormăi Cui. N-am mai mâncat de zile bune.
– E un iaz în spate. Hai să prindem niște pește.
Bătrânul din grup aprobă și trimise doi să caute hrană, lăsând tânărul soldat să păzească.
Yi Xiao ațipise sprijinită de stâlp. Se trezi brusc când simți o prezență apăsătoare. În fața ei, soldatul care îl comandase pe cel tânăr stătea ghemuit, zâmbind cu obrăznicie.
– Prințeso, v-ați trezit?
Yi Xiao tresări și privi spre colțul unde fusese soldatul tânăr. Era gol.
– Ceilalți s-au dus să caute hrană, zise el. N-or să se întoarcă prea curând…
Yi Xiao simți pericolul și se trase înapoi.
– Nu te apropia!
Dar el se apropie, râzând vulgar.
– Se zice că Prințesa Xingping are un farmec blestemat. L-ai fermecat și pe Prințul din Su Sha, și pe cel de Zhennan. Acum că suntem singuri…
– Pleacă! țipă Yi Xiao, dând cu piciorul.
El îi prinse piciorul și se aplecă.
– Ce miros plăcut…
Ea se zbătu, lovi, strigă:
– Dacă mă atingi din nou, te omor!
– Ha! Să încercăm, zise el râzând.
Ușa templului fu trântită brusc. O siluetă se năpusti înăuntru. Soldatul sări în picioare:
– Cine e acolo?!
Yi Xiao, căzută într-o parte, privi în sus. Era tânărul soldat care îi adusese apă. Se opri brusc, șocat de ce vedea.
Se făcu liniște. Se auzeau doar inimile bătând.
După un moment, tânărul zâmbi slab:
– Am auzit zgomote. Dacă tot te-ai apucat, frate, trebuia să ne chemi și pe noi…
Spune-mi când ești gata să continuăm cu următorul fragment.
