Pe măsură ce Xiao Weiran păși în căsuța unde se odihnea Feng Xiyang, Feng Suige, care stătea pe marginea patului cufundat în gânduri, se întoarse surprins. Când îl recunoscu, fruntea i se încreți nedumerită. Xiao Weiran aruncă o privire către Feng Xiyang, care dormita pe pat, apoi îi făcu semn lui Feng Suige să iasă. Se retrase în liniște din cameră.
– Ce s-a întâmplat? – întrebă Feng Suige, închizând ușa și frecându-și fruntea cu ochii închiși. – E vreo problemă cu ierburile medicinale?
– Nu e asta, – răspunse Xiao Weiran după o clipă de ezitare. – Plantele din oraș mai ajung câteva zile, iar cei trimiși în Lu City se vor întoarce curând. Dar cred că Prințul ar trebui să trimită pe cineva să-l invite pe Rege aici.
– Asta nu e necesar! – izbucni Feng Suige, ridicând brusc privirea. Ochii roșii de oboseală îl ardeau. – Cu îngrijirea potrivită, Xiyang se va face bine!
– Poate, – oftă Xiao Weiran. – Dacă s-ar putea însănătoși, și Yi Xiao s-ar mai liniști.
Feng Suige înțepeni. După o tăcere lungă, spuse cu greutate:
– Se frământă prea mult… Nu e vina ei.
Se opri o clipă, apoi deveni iritat:
– Ce vrei să spui, de fapt? M-ai chemat afară doar pentru aceste absurdități?
– Cum să fie absurde? – zâmbi vag Xiao Weiran, dar cuvintele lui îl presau pe Feng Suige. – Îți amintești ce ți-am spus înainte să plecăm din Su Sha? Ți-am zis că, dacă nu poți avea grijă de ea, mai bine o lași să se întoarcă în Jin Xiu…
– Am grijă de ea! – izbucni Feng Suige, pierzându-și răbdarea. – Dacă n-ai altceva de făcut, du-te și ai grijă de oamenii tăi!
Se întoarse să plece, dar chiar când mâna i se așeză pe clanță, vocea calmă a lui Xiao Weiran se auzi în spatele lui:
– Dacă îți încalci promisiunea, o voi lua cu forța, fie că vrea sau nu. Ți-o garantez.
Armata Biao Qi în negru și armata Yu Lin în purpură mărșăluiau în două coloane de-a lungul drumului principal. Între ele se aflau două trăsuri mari: una păzită de soldații în purpură, cu Împăratul înăuntru, iar cealaltă, învelită în negru, cu Xia Jingshi.
Cu cât înaintau mai mult, cu atât Xia Jingshi devenea mai neliniștit. Nu se temea de confruntările ce-l așteptau în Cetatea Sfântă – le evitase ani de zile, dar acum era pregătit, măcar în gând. Totuși – ridică puțin perdeaua trăsurii și privi spre cea a Împăratului – era prea tăcere. Pentru lucrurile pe care acel om nu le putea accepta, nu ar fi trebuit să reacționeze așa.
Gândul îi provocă o tresărire. Nu mai putu sta locului și strigă:
– Opriți trăsura!
Întregul convoi se opri imediat, întins ca un șarpe lung, răsucindu-se pe drum. Priviri nedumerite se întoarseră spre el. Generalii armatelor Biao Qi și Yu Lin din frunte se priviră între ei, întorcându-și caii. Dar până să ajungă, Xia Jingshi sărise deja din trăsură și alerga spre trăsura Împăratului. Gărzile Yu Lin ridicară simultan săbiile și strigară:
– Nu-i voie să te apropii de trăsura Împăratului!
Ignorând lamele reci, Xia Jingshi arătă spre perdeaua coborâtă:
– Ridicați-o! Dacă Împăratul e înăuntru, îmi voi cere iertare pe loc!
Se lăsă o liniște de mormânt.
Trăsura nu dădea niciun semn de viață. Timpul trecu și chiar și soldații Yu Lin cu săbiile scoase începură să simtă ceva în neregulă. Coborâră încet armele, privirile întorcându-se suspicioase spre trăsură. Generalul Yu Lin îndrăzni în cele din urmă să rostească:
– Înălțimea Voastră?
Xia Jingshi nu mai rezistă. În câțiva pași fu lângă trăsură și smulse perdeaua.
Înăuntru se afla doar un tânăr îmbrăcat cu hainele Împăratului. Văzând că farsa fusese descoperită, zâmbi palid:
– Înălțimea Ta…
– E din tabăra Biao Qi! – exclamă un soldat Yu Lin. Toate privirile se întoarseră spre generalul Biao Qi.
– Cum ai ajuns în trăsura Împăratului?! – Generalul roși de furie și sări de pe cal. – Unde e Împăratul?!
– Îmi pare rău, comandant Shang… – zâmbi amar tânărul. Înainte ca Shang Yun să poată întreba mai mult, acesta se clătină și căzu pe spate.
Un soldat Yu Lin se urcă cu grijă în trăsură, îi atinse gâtul, apoi clătină din cap:
– A luat otravă… s-a sinucis.
Xia Jingshi rămase nemișcat, cu o expresie întunecată. Generalul Biao Qi se panică:
– Înălțimea Ta, eu…
– Alege câțiva oameni, pregătește cai rapizi. Mergem! – porunci Xia Jingshi, ridicând mâna și tăind orice explicație.
Yi Xiao, cu un lighean de apă fierbinte în brațe, ezită mult timp în fața ușii înainte să se hotărască. Ridică umărul, gata să împingă ușa. În aceeași clipă, ușa se deschise din interior. Yi Xiao, luată prin surprindere, se izbi direct de Feng Suige. Mai bine de jumătate din apa fierbinte se vărsă pe el.
– Ce naiba?! – sări Feng Suige înapoi, ud leoarcă, uluit și iritat. Când o recunoscu, tonul i se înmuiă:
– Tu erai?
– Fierbeau apă în bucătărie, așa că m-am gândit să aduc puțină aici. De unde să știu că deschizi ușa tocmai acum… – spuse Yi Xiao, bătând nervoasă din picior.
– Nu e nimic, – zâmbi el, scuturându-și poalele. – A venit bine. Ai grijă de Xiyang puțin. Mă duc să fac o baie și mă schimb.
După ce el plecă, Yi Xiao puse ligheanul pe suport, apoi se așeză la căpătâiul patului, privindu-i fața lipsită de culoare lui Feng Xiyang.
Dacă n-ar fi fost ginsengul sălbatic din casa bogată din oraș și esența de jad negru adusă de Feng Suige, poate că Xiyang n-ar fi rezistat nici până acum. El știa cât de gravă era, și totuși nu trimisese pe nimeni după Feng Qishan… încă se agăța de o speranță, cât de slabă. Weiran spusese că poate nu mai rezistă nici câteva zile…
În acea zi, Weiran o forțase să spună adevărul. Dar ce rost avea? În adâncul sufletului, înțelesese demult că omul nu poate controla soarta.
Oftă. Se ridică, înmuiă o pânză în apa rămasă și începu să-i șteargă fața lui Feng Xiyang. Brusc, sprâncenele lui Xiyang se încruntară, iar genele i se zbătuseră ușor. Yi Xiao rămase uimită, crezând că are vedenii. Dar Xiyang chiar încerca să-și deschidă ochii.
În aceeași clipă, ușa din spatele ei se deschise încet.
– Vino repede! – strigă Yi Xiao, cu ochii fixați pe fața lui Feng Xiyang. – Uite! Se trezește! Își deschide ochii!
– Viața sau moartea ei nu înseamnă nimic pentru mine, – o voce răgușită răsună, însoțită de un râs rece.
O mână de gheață i se încolăci pe gât, iar o lamă ascuțită îi fu apăsată fără milă la baza gâtului.
– Fu Yi Xiao, chiar ai crezut că am pierdut?
