Tensiunea acumulată până atunci se risipi în cele din urmă când Xia Jingshi se apropie sub protecția generalului cavaleriei. Xiao Weiran se grăbi spre el și i se înclină adânc:
– Înălțimea Ta…
Înainte să termine, Xia Jingshi îl sprijini să se ridice:
– Ridică-te. Rana ta…
– Sunt bine, atât timp cât Înălțimea Ta este în siguranță, – răspunse Xiao Weiran, cu vocea vibrând de bucurie și emoție. Privirea i se îndreptă instinctiv către ofițerii din spatele lui Xia Jingshi, iar expresia i se schimbă:
– Înălțimea Ta, de ce sunteți doar atât de puțini? Unde sunt Yi Xiao și Ning Fei?
– Yi Xiao este cu Feng Suige, – explică Xia Jingshi. – Cât despre Ning Fei, din lipsă de cai, a părăsit Cetatea Sfântă separat, împreună cu alți frați. Generalul Gardian a trimis cavalerie să-i caute. Vom primi vești în câteva zile.
Apoi se întoarse către soldații din Lucheng care se adunaseră în jur:
– Vă mulțumesc tuturor pentru efort…
Un soldat rănit, legându-și în grabă bandajul de pe cap, alergă tocmai la timp ca să audă ultimele cuvinte. Ștergând sângele care-i curgea din frunte spre colțul ochiului, strigă:
– Înălțimea Ta, nu-i nevoie de mulțumiri! Doar dați un semn și nu doar Cetatea Sfântă, ci și Su Sha o netezim pentru voi!
Vorbele lui stârniră râsete printre cei prezenți, iar chiar și Xia Jingshi nu-și putu reține zâmbetul.
– Înainte de a netezi ceva, trebuie să vă îngrijiți rănile. Toți frații răniți au primit tratament?
– Da, – ezită Xiao Weiran, cu glasul stins. – Dar unii erau prea grav răniți și s-au stins. Alții poate nu vor prinde dimineața…
Văzând cum chipul lui Xia Jingshi se întunecă, schimbă tacticos vorba:
– Înălțimea Ta, cum de a apărut cavaleria? Judecând după steag, a fost trimisă de Generalul Gardian?
Xia Jingshi păru să se cufunde pentru o clipă în gânduri, apoi încuviință:
– Se poate spune și așa. Weiran, am nevoie de tine – când Yi Xiao și Feng Suige coboară din munte, condu-i pe toți spre cel mai apropiat oraș. Du-i cât mai repede pe răniți la medici.
Xiao Weiran întrebă uimit:
– Înălțimea Ta nu vine cu noi?
– Nu, – Xia Jingshi privi spre nuanțele purpurii din zare, cu o expresie complicată. – Mai am lucruri de rezolvat. După aceea, ce va fi… va fi.
Cerul senin al dimineții fusese înlocuit după-amiaza de nori grei de ploaie. Xiao Weiran ieși din ultimul cort improvizat pentru răniți, după ce îi vizitase pe toți. Privirea i se opri brusc într-un punct îndepărtat și, după o clipă de ezitare, porni într-acolo.
Sub un arțar cu frunze roșii, care altădată era singura podoabă a curții, se afla o siluetă în roșu. Xiao Weiran se apropie în liniște și chemă cu glas domol:
– Yi Xiao?
– Ah, Weiran, – Yi Xiao, care stătea ghemuită sub copac, săpând cu un ac de păr, tresări. Se ridică speriată, apoi arătă spre corturi:
– Cum sunt răniții?
– Unii mai grav, alții mai bine, dar toți se recuperează, – răspunse el cu un zâmbet.
– Atunci e bine, – zâmbi și ea, încercând stângaci să-și prindă din nou acul murdar în păr.
Când scoase un oftat mic, Xiao Weiran îi luă acul, îl curăță cu grijă și i-l întinse:
– Ești femeie în toată firea, cum poți fi încă atât de neglijentă?
– Îmi place așa, nu am voie? – îi aruncă Yi Xiao o privire obraznică, dezvelind colții.
Xiao Weiran îi răspunse cu o privire aspră. Se priviră câteva clipe, apoi izbucniră amândoi în râs.
Râsul lui Xiao Weiran se transformă într-un acces de tuse. Când Yi Xiao se apropie să-l bată pe spate, el o opri din mână:
– A trecut atât de mult de când n-am mai râs așa cu tine… Mi-a fost dor.
– Da, a trecut mult, – ochii ei se arcuiră cald. – Parcă a fost în altă viață.
– Te-ai gândit vreodată la ce urmează? – întrebă deodată Xiao Weiran.
– La ce urmează? – se miră Yi Xiao.
– Feng Xiyang poate că nu va supraviețui, – spuse calm. – Dacă moare… ai vrea să te întorci lângă Înălțimea Sa? Sau vrei să rămâi în Su Sha?
Zâmbetul lui Yi Xiao se stinse. După o lungă ezitare, spuse încet:
– Weiran, știi? Rana de sabie a lui Feng Xiyang… eu i-am provocat-o.
Văzând cum ochii lui Xiao Weiran se măriră, adăugă repede:
– Dar n-am vrut. Voiam doar să-l forțez pe Împărat să se întoarcă sus. Nu m-am așteptat să o împingă pe Xiyang spre mine…
Xiao Weiran rămase tăcut, gânditor:
– Ții mult la Feng Suige, nu-i așa?
– Nu e chiar asta… – încercă ea să explice. – Doar că… dacă Feng Xiyang moare, el va fi în mare cumpănă. A fost mereu bun cu mine, m-a protejat când regele mă voia moartă. Dar Xi Yang… e sora lui cea mai dragă…
– Ți-a spus Feng Suige ceva?
– Nu, – se uită fugar la el. – N-a spus nimic.
– Yi Xiao, – tonul lui Xiao Weiran deveni ascuțit. – Noi am fost întotdeauna sinceri. Sau… te minți singură?
– Weiran… – îi spuse ea stins, cu privirea rugătoare, dar el continuă:
– Poate că „îți pasă” e prea puțin spus. Poate nu vrei să auzi de la el, ci vrei să spui tu însăți ce nu se mai poate opri. Asta gândești?
– Nu! N-am vrut! – izbucni Yi Xiao. – Sunt doar obosită. Nu vreau să mă mai întorc acolo!
– Yi Xiao, – privirea lui se întunecă. – Îți curg lacrimi. Tu nu plângi niciodată.
Yi Xiao își atinse obrajii – mâna îi ieși udă. Rămase o clipă nemișcată, apoi rosti tremurat:
– Nu mai știu unde să mă duc. Cândva credeam că lumea e largă… dar acum parcă nicăieri nu mai e loc pentru mine.
– Dacă e chiar așa cum spui, atunci întoarce-te în Jinxiu, – spuse el cu blândețe, după o vreme. – Cu toții te vom îngriji. Vom fi iarăși alături de Înălțimea Sa, ca odinioară.
Vocea lui o învăluia ca un val cald:
– Nici nu știi cât de dor le este fraților de tine. Nu vrei să-l vezi pe Ning Fei? Nu vrei să-l vezi pe copilul lui Xue Ying? Întoarce-te. Consideră tot ce-a fost în Su Sha un vis. Peste câțiva ani, îl vei fi uitat. Feng Suige nu va mai exista în viața ta…
Yi Xiao rămase fără aer, ca și cum i-ar fi fost strâns pieptul într-un pumn. Când își regăsi vocea, vorbi cu greu, abia auzit:
– Weiran… nu cred că mai pot să mă întorc. Ai dreptate… poate chiar… m-am îndrăgostit de el…
Xiao Weiran o ascultă în liniște, iar pe chip i se desenă un zâmbet încet. Îi șterse lacrimile și rosti cu blândețe:
– Copila mea neghioabă.
