Împăratul Shengdi făcu un gest nepăsător cu mâna.
– Ridică-te.
Apoi chemă înăuntru eunucul de serviciu de afară:
– Află cine mi-a dăruit cithara aceea. Patruzeci de lovituri.
Eunucul se înclină și se retrase imediat.
Văzând uimirea de pe chipul lui Yi Xiao, Împăratul zâmbi și îi făcu semn să se așeze.
– Am auzit azi că ai înfuriat-o pe Prințesa Consort de Zhennan într-atât încât s-a aruncat în apă. Se pare că ura dintre voi e veche…
Yi Xiao își recăpătă calmul și vorbi direct:
– Iertați-mi franchețea, Înălțimea Voastră. Nu m-ați chemat ca să vorbim despre Prințul de Zhennan?
– Mereu atât de nerăbdătoare, zise împăratul pe un ton lejer, ridicându-se în picioare. Foarte bine, oricum urma să vă revedeți.
După porunca lui, gardianul se repezi afară.
– Plecăciuni, Înălțimea Voastră…
Împăratul nu răspunse. În lumina slabă a lămpii cu ulei, îi urmărea cu interes chipul înlemnit al lui Yi Xiao.
– Ce e? Nu mai vrei să-l vezi?
Yi Xiao rămase încremenită. Vederea de noapte îi permitea să-l distingă ușor pe Xia Jingshi, așezat la capătul coridorului, sprijinit de perete, în spatele gratiilor. Hainele albe îi erau pătate cu sânge și murdărie, iar părul, odinioară strâns cu grijă, atârna dezordonat, acoperindu-i jumătate de chip. Dar acei ochi… erau treji!
Când Yi Xiao nu răspunse, Împăratul păși spre ea, curios să-i vadă expresia. Chiar atunci, vocea joasă a lui Xia Jingshi răsună de la capătul celulei:
– Ai venit.
Împăratul întoarse capul, dar Yi Xiao deja alerga înainte.
– Înălțimea Ta…
Pașii ei răsunau în bezna temniței.
– Yi Xiao?
Un glas nesigur scăpă de pe buzele crăpate ale lui Xia Jingshi. Se ridică cu greu și se împiedică până la gratii. Lanțurile i se ciocniră cu zgomot.
– Yi Xiao… chiar ești tu?
– Înălțimea Ta!
Yi Xiao se izbi de ușa ferecată, zdruncinând-o cu toată puterea.
– Cum sunteți… cum…
– Cum ai ajuns aici? Weiran? El… – Xia Jingshi își întoarse brusc privirea spre împărat, scrâșnind. – Ticălos nenorocit! Doar cu asemenea mizerii ești în stare să te mândrești?
– Tsk. Reîntâlnire de îndrăgostiți, și în loc să vă șoptiți dulcegării, îți verși furia pe mine, spuse împăratul, chicotind de la distanță. – Fu Yi Xiao, vrei să intri?
– Deschideți poarta! strigă Yi Xiao.
– Ieși! urlă Xia Jingshi. – Ce cauți aici?!
Împăratul îi făcu semn gardianului din spate. Acesta deschise prima poartă. Când Yi Xiao se pregătea să treacă și de a doua, mâna înlănțuită a lui Xia Jingshi se izbi cu zgomot de zăbrele.
– Fu Yi Xiao! Asta e între mine și el! Cine ți-a cerut să te bagi?!
Gardianul rămase blocat cu cheile în mână, privind când la Xia Jingshi, când la Yi Xiao, apoi la împărat. Shengdi rămase nemișcat, cu mâinile la spate, privind-o fix pe Yi Xiao.
– Deschide poarta, rosti ea, cuvintele tăindu-se clar.
– Nu, tună Xia Jingshi. Ochii altădată calmi erau acum aprinși de flăcări. – Te rog… te implor… întoarce-te la el…
În spate, se auziră pași și apoi aplauze. Împăratul se apropie de celulă, bătând din palme cu un zâmbet strâmb.
– Xia Jingshi… e prima oară în viața ta când implori pe cineva. Și e o femeie… Nu te simți umilit?! Ce crezi că faci? Vrei să-ți răscumperi datoria față de mine cu mândria ta? Cu viața ta?!
– Da, răspunse Xia Jingshi fără ezitare.
– Tu… Bine. Vreau să văd dacă femeia asta pe care o protejezi cu viața ta va face aceeași alegere. – Împăratul se întoarse spre gardian. – Adu un bici muiat!
După o tăcere apăsătoare, Xia Jingshi vorbi:
– Ce vrei?
– Simplu. Doar unul dintre voi poate ieși viu. Ori o biciuiești până moare, ori te bate ea pe tine până nu mai respiri. Dacă n-aveți curaj, muriți amândoi. Fu Yi Xiao, gândește-te bine.
– Lasă-mă să intru, rosti Yi Xiao, calmă.
– Yi Xiao! urlă Xia Jingshi, cuprins de furie și teamă. – Ești nebună?! Nu am nevoie de ajutorul tău. Pleacă!
– Chiar dacă nu vrei ajutorul meu, eu nu te las în urmă.
Ochii îi luceau.
– Nu plec!
Ușa de fier se închise rapid și fu încuiată. Un bici ud fu aruncat înăuntru, lovind praful din podea. Împăratul se așeză pe un jilț adus de gardian și spuse cu un zâmbet ironic:
– Aveți cât arde un băț de tămâie pentru a vă spune cele mai dragi cuvinte.
Rănile lui Xia Jingshi se redeschiseseră. Pielea i se lipise de lanțuri și se rupsese. Sângele curgea încet, formând o baltă sub el. Sprijinit de gratii, o privea tăcut pe Fu Yi Xiao, care stătea ghemuită în fața lui.
Nu se gândise că o va mai vedea vreodată. Deși nu mai simțea teamă de moarte, gândul că n-o va mai revedea îi lăsa o tristețe adâncă în piept.
– Te tratează bine?
Fostele lui cuvinte.
– Foarte bine, încuviință Yi Xiao fără ezitare. – Înălțimea Ta, mai poți merge…
– Atunci pot muri liniștit. Du-te, ia biciul.
Yi Xiao ezită, apoi ridică biciul ud și se întoarse la el.
– Ești o prințesă a sângelui imperial, soția prințului din Su Sha. N-o să-ți facă rău. – Xia Jingshi aruncă o privire spre împărat, apoi continuă calm. – Singurii de care-mi pasă sunt ceilalți.
– Înălțimea Ta…
– După moartea mea, el n-o să mai aibă motiv să-i atingă. Viitorul… ți-l încredințez ție.
– Xia Jingshi! – Împăratul se ridică brusc. – Crezi că totul se va rezolva doar cu moartea ta?!
– Nu vrei viața mea? Ți-o dau.
Apoi îi șopti lui Yi Xiao, fără să-și întoarcă capul:
– Nu te reține. Cu cât lovești mai încet, cu atât o să doară mai mult. Promite-mi – fie că mă vei ține minte, fie că mă vei uita, trăiește fericită.
Yi Xiao ezită doar o clipă. Când privirile li se întâlniră, în ochii lui nu văzu resemnare, ci hotărâre.
Chiar dacă era prizonier. Chiar dacă dușmanul putea oricând să-i întoarcă soarta, el tot era Xia Jingshi. Nu avea să moară. Și nu avea s-o lase să moară.
Așa cum făcuse întotdeauna!
– Promit.
Yi Xiao se ridică. Vocea îi era clară și limpede.
– Înălțimea Ta… iartă-mă.
– Copilă prostuță, zâmbi Xia Jingshi slab, sprijinindu-se de zăbrele cu brațele întinse.
Yi Xiao trase adânc aer în piept. Biciul tăiat în aer o linie perfectă, şuierând, apoi se izbi puternic de trupul lui Xia Jingshi. Țesătura sfâșiată, carnea despicată de la umăr până la talie.
Pe chipul lui plutea același zâmbet, dar degetele i se înfipseră în pământ, lăsând urme sângerânde.
– Ești nebună?! Oprește-te!
Împăratul se repezi spre gratii, urlând. Yi Xiao clipi, dar nu-l băgă în seamă. Lovitura a doua se abătu. Urmele de bici se suprapuseră și sângele țâșni.
– Deschideți ușa! – răcni împăratul. Gardianul se bâlbâi cu cheile, deschise poarta.
Shengdi pătrunse în celulă, întinzând mâna să-i smulgă biciul.
– Acum! – strigă Xia Jingshi.
În același timp, trupul lui Yi Xiao se învârti. Sub strigătele uluite ale celor prezenți, biciul ud se strânse ca un șarpe veninos și se arcui în aer, încolăcindu-se cu un şuier în jurul gâtului Împăratului Shengdi.
