Vocea lui Feng Suige se apropia, iar Feng Xiyang, tremurând de furie, își arcuise brusc buzele într-un zâmbet straniu.
– Ai curaj pentru că ai sprijinul Fratelui Imperial, nu-i așa?
Până să înțeleagă Yi Xiao ce voia să spună cu acele cuvinte, Xiyang își ridică poalele rochiei și ieși ca vântul.
În prag, Feng Suige era cât pe ce să se ciocnească de Xiyang, care fugea ca o zăludă. Scoase un scurt oftat și se dădu instinctiv la o parte. În acea clipă de uimire, Xiyang era deja departe, iar Yi Xiao păși și ea afară, cu o expresie nedumerită. Când se priviră, amândoi rosti în același timp:
– Ea…
Însă în acea clipă, însoțită de strigătele alarmate ale servitorilor, dinspre curtea din față se auzi un zgomot puternic – stropi mari de apă izbucnind, semn că ceva greu căzuse în lac.
– Prințesa Consort!!!
– Prințesa Xiyang…
– Cineva… Prințesa Consort s-a aruncat în apă…
– Xiyang!?
Fața lui Feng Suige se albăstrise. Se întoarse spre Yi Xiao și răcni:
– Ce i-ai făcut?!
În acea clipă, Yi Xiao înțelese sensul ascuns al zâmbetului lui Feng Xiyang.
Seara coborâse, dar hanul încă forfotea. Slugi și eunuci se mișcau întruna, ducând ligheane cu apă fierbinte în camera de dormit. În anticameră, mai mulți medici șușoteau între ei.
În spate, vocea lui Feng Suige răsuna cu furie:
– Nu există niciun medic vrednic în tot Jinxiu?!
Eunucul mustrat răspunse cu teamă:
– Auzind că Prințesa Consort a căzut în apă, Împăratul Sfânt a trimis deja cei mai buni medici imperiali de la curte…
– Și atunci de ce încă nu s-a trezit?!
Feng Suige se plimba neliniștit prin încăpere.
– Ce e cu sectorul civil? Trimiteți imediat pe cineva la cea mai mare spiterie din Cetatea Sfântă și chemați cel mai priceput doctor!
Eunucul se înclină și fugi.
Feng Suige izbi cu pumnul raftul de porțelanuri, apoi păși grăbit în camera în care se adunaseră medicii. Încercând să-și stăpânească mânia, întrebă:
– Vă lipsește vreun leac?
Medicii se priviră între ei și clătinară din cap. După o clipă de tăcere, unul dintre cei bătrâni făcu un pas înainte și rosti cu ezitare:
– Prințule Feng… Prințesa Consort de Zhennan a suferit doar o pătrundere a energiei reci în organele interne, care a dezechilibrat cele cinci viscere…
– Destul.
Feng Suige făcu un gest nerăbdător.
– Fără metafore. Spune clar.
Medicul, vizibil jenat, gândi o clipă, apoi spuse:
– Întrebând pe slujnica de lângă Prințesă, am aflat că era deja puțin slăbită înainte de a veni în Cetatea Sfântă – odihna și alimentația îi erau neregulate. Așadar, febra mare și leșinul sunt urmări firești. Vă rugăm să nu vă neliniștiți, Prințule Feng. Dacă febra scade în trei zile, Prințesa se va însănătoși.
Feng Suige păru ușurat, dar fruntea i se încreți din nou, ca și cum ar fi vrut să spună ceva dar se abținea. Dădu din cap medicilor, apoi se întoarse și o zări pe Fu Yi Xiao stând în coridor. Jumătate în lumină, jumătate în întuneric, semăna cu o floare de noapte înflorită în întunericul fără viață.
– O urăști chiar atât de mult?
Vocea lui era obosită.
– Am făcut atât de multe… Nu poți, măcar pentru mine, să fii puțin mai blândă cu ea?
– Nu m-ai întrebat ce i-am făcut?
Yi Xiao își întoarse fața, astfel încât expresia să nu i se vadă. Tonul rămase calm.
– Dacă îți spun că nu i-am făcut nimic? Că a fugit de una singură? M-ai crede?
Feng Suige rămase înmărmurit. Nu se aștepta la acest răspuns.
Dacă ceea ce spunea era adevărat, atunci Xiyang…
Dacă…
Își domoli gândurile și spuse:
– Nu e momentul să discutăm asta. Eu…
– Nu mă crezi, rosti Yi Xiao, strângând pumnul cu unghiile adânc în carne, în timp ce încerca să rostească un adevăr dureros cu voce domoală. Ai prefera să crezi că i-am zis ceva atât de rușinos, încât a vrut să-și ia viața, decât să crezi că joacă teatru.
– Nu e asta. Doar că… sunt mai îngrijorat de starea ei, răspunse el cu voce stinsă.
Făcu câțiva pași și o cuprinse în brațe.
– Putem vorbi despre asta după ce se face bine?
Yi Xiao zâmbi slab și, cu o mișcare abia sesizabilă, îi trase mâinile de pe ea și făcu un pas înapoi.
– Vrei să ne înfrunți?
Feng Suige o apucă în grabă.
– Nu am vrut să spun asta…
– Nici eu n-am spus nimic altceva, rosti Yi Xiao, eliberându-se.
Rochia i se legăna în noapte, rece și totodată plină de viață.
– Sunt obosită. Vreau să mă odihnesc. Prințul poate face ce dorește.
Feng Suige o urmări cum se pierde în întuneric și lovi cu pumnul stâlpul coridorului. Yi Xiao auzi pocnetul înfundat, dar nu se întoarse.
Fără încredere. Fără sprijin. Fără speranță.
Atunci nici dezamăgirea nu mai există, nu?
Dar de ce nu-și dăduse seama până acum?
– Prințesă.
O voce limpede răsună din lateral.
– Vă rog, așteptați.
Yi Xiao se opri și privi în direcția sunetului. Sub lumina felinarelor, zări o slujnică stând nu departe, cu privirea în pământ, dar cu un zâmbet inexplicabil pe buze.
– Ce este?
– Slujnica vine cu o veste, spuse aceasta, aplecându-se.
– Vă rog să nu stârniți panică. Urmați-mă în tăcere. Vă voi duce să-l vedeți pe cel pe care îl doriți cel mai mult să-l revedeți.
Inima lui Yi Xiao tresări.
– Pe cine? Cine te-a trimis?
Slujnica zâmbi calm:
– Cine m-a trimis nu contează. Contează dacă Prințesa vrea să-l vadă. E o singură ocazie. Mai bine gândiți-vă bine.
Yi Xiao șovăi.
– Cum să știu că nu mă minți?
– Pentru el, ce-ar putea fi atât de greu de riscat?
Vocea fetei era senină.
– Fu Yi Xiao, cea care odinioară punea totul pentru el, a devenit o lașă după ce s-a bucurat de glorie și bogăție?
Cum putea o slujnică cu chip umil să rostească asemenea cuvinte mușcătoare?
Yi Xiao o privi tăios, iar ochii i se luminau în întuneric ca ai unei fiare. Zâmbetul sfidător al fetei se topi treptat în spaimă, iar trupul îi tremura.
Abia atunci Yi Xiao deschise încet gura:
– Condu-mă.
Tot ce se află în întuneric e necunoscut. Înghite toate posibilitățile și imposibilitățile, miresme ciudate și umbre. Noaptea e locul din care izvorăște tot ce e viu. La marginea nopții, legile luminii se pierd într-o beznă haotică, iar din acel întuneric se naște o altă ordine, care cuprinde adevărul și esența nespusă a lucrurilor.
Coborând din trăsura neagră, Yi Xiao ridică privirea spre acoperișul smălțuit cu faianță aurie al clădirii din față. Fără îndoială, era el.
Un eunuc o conduse cu respect într-o încăpere somptuoasă, dar elegantă, și închise ușa cu grijă. Yi Xiao se plimbă agale până la un capăt al camerei, și atinse cu degetele coardele unei cithare cu șase strune, din lemn de santal mov cu intarsii aurite.
– Frumos instrument, rosti ea ușor.
– Dacă îți place, ți-l dăruiesc, zâmbi Împăratul Sfânt, ieșind pas cu pas din camera interioară.
– Fu Yi Xiao, chiar și după atâția ani, n-ai pus nimic mai presus decât numele lui Xia Jingshi.
Yi Xiao nu-și ridică privirea. Degetele îi alunecau pe corzile instrumentului.
– Păcat că e prea împodobită. Își pierde grația pe care o cithară bună ar trebui s-o aibă.
Se întoarse abia atunci și făcu o plecăciune desăvârșită:
– Supusa Fu Yi Xiao salută Înălțimea Voastră. Fie ca Împăratul Sfânt să trăiască mii de ani, mii și mii de ani!
