Speed and love / Viteză și dragoste

 

Jin Chao îi stabilise lui Jiang Mu un obiectiv mic, cu o destinație nu prea departe. După ce Jiang Mu reuși să ajungă acolo cu ceva ezitări, el își verifică ceasul și o rugă să noteze kilometrajul din prima ei zi de condus, spunând că voia să vadă dacă după o săptămână avea să-i crească viteza. Jiang Mu scoase ascultătoare telefonul și notă distanța.

Oamenii care abia învățaseră să conducă dezvoltau adesea o mică obsesie pentru condus. În acea perioadă, de fiecare dată când aveau un pic de timp liber, Jiang Mu îl trăgea pe Jin Chao după ea să mai iasă la condus seara, după cină, cu Shandian așezat liniștit pe bancheta din spate. Fără să-și dea seama, ajunseseră să înconjoare tot Nanjingul.

Shandian era acum un câine bătrân. Fusese grav rănit când era pui, și, deși viața îi fusese salvată, sănătatea nu i se refăcuse niciodată complet. Doar datorită grijii neabătute a lui Jin Chao trăise până acum. Dar roadele timpului erau nemiloase, iar în ultimii ani, starea lui se deteriorase și mai mult. Avea nevoie de spitalizare de două ori pe an și rar mai voia să se plimbe ori să iasă prea departe. Totuși, plimbările zilnice cu mașina alături de Jiang Mu păreau să-i redea puțin din vioiciune.

Jin Chao continua să-i stabilească ținte, când mai lungi, când mai scurte, iar Jiang Mu le îndeplinea cu tot mai multă ușurință.

Condusul era într-adevăr o abilitate care se perfecționa prin practică — fie că era vorba de condusul pe șosea, fie în dormitor.

În prima lună după ce se mutaseră împreună, Jiang Mu încă era rușinoasă în astfel de privințe, întorcându-i spatele lui Jin Chao când se schimba.

Iarna, sănătatea lui Jin Chao era de obicei mai șubredă, mai ales în zilele umede și reci. Oasele care îi fuseseră odată fracturate începeau să-l doară, chinuidu-l și împiedicându-l să doarmă.

Deși nu arăta nimic care să o îngrijoreze în mod evident, Jiang Mu, care locuia acum cu el și ținea la el din ce în ce mai mult, simțea că ceva nu era în regulă. Așa că devenise tot mai atentă la nevoile lui de zi cu zi – nu-l lăsa să atingă apă rece, îl ruga constant să se îmbrace gros și îl însoțea la ședințele regulate de acupunctură. În fiecare seară, înainte de culcare, îi pregătea ceaiul de plante și îl lăsa în termos lângă pat. Dacă el se trezea în toiul nopții și mergea sprijinindu-se în cârjă la toaletă, ea se trezea imediat și îl aștepta până se întorcea, adormind din nou abia după ce îl auzea înapoi. Dacă întârzia, se ridica să-l caute.

De mai multe ori, când Jin Chao deschidea ușa băii, o vedea stând acolo, în cămașa ei de noapte subțire, fără niciun halat, îngrijorată pentru el. De fiecare dată o certa blând, rugând-o să se întoarcă repede în pat, cu inima strânsă la vederea ei.

Odată, în timp ce Jin Chao făcea duș, Jiang Mu auzi un „buf!” din baie și începu să se plimbe agitată în fața ușii, întrebând:

– Ce-a căzut?

După un timp, se auzi vocea lui:

– Cred că o să am nevoie de ajutor aici.

Jiang Mu împinse ușor ușa băii. Prin aburii groși, îl zări pe Jin Chao așezat, trupul lui păstrând încă acea linie suplă și elegantă. Obrajii i se înroșiră în aburul cald.

Jin Chao privi spre aparatul de ras electric care lunecase departe și spuse, neputincios:

– Mi-au alunecat mâinile.

Jiang Mu ridică repede aparatul de pe jos și i-l întinse. Jin Chao, întinzând mâna să-l ia, îi prinse în schimb încheietura și o trase înăuntru.

La început, Jiang Mu se rușina să-l privească direct, dar Jin Chao porni aparatul și spuse:

– N-ai zis tu că vrei să ai grijă de mine? Acum e momentul.

Trupul lui Jiang Mu ardea de căldură. Nu mai ajutase pe nimeni să se spele, cu atât mai puțin un bărbat, și nu știa cu ce să înceapă. Dar după ce îl umplu de spumă pe cap, deveni jucăușă, modelându-i părul în tot felul de forme. Se duse chiar să-și ia telefonul să-i facă poze, dar Jin Chao o trase înapoi și o privi cu ochii întunecați:

– Te joci? Vrei să-mi faci poze compromițătoare?

Atunci Jiang Mu își aminti brusc că el era complet dezbrăcat, și că poate nu era tocmai momentul potrivit pentru poze.

Mai târziu, în timp ce îl clătea, se udă complet, hainele lipindu-i-se de trup cu o senzualitate involuntară care aprinse dorința lui Jin Chao. O trase în brațe și o luă acolo, în timp ce o ținea strâns. Până atunci, aproape că făcuseră dragoste doar cu lumina stinsă sau difuză, Jin Chao evitând privirile ei din cauza cicatricilor, cu o jenă ascunsă.

Era prima dată când se vedeau cu adevărat, și totodată prima dată când Jiang Mu preluase inițiativa. După acel moment aprins, timiditatea ei de altădată se risipi, iar ea începu să aibă o naturalețe și o siguranță ce înflorise odată cu feminitatea. Ca o margaretă proaspăt înflorită, fiecare gest și privire a ei purtau farmecul unei tinere femei care se descoperea, făcându-l pe Jin Chao să se îndrăgostească și mai adânc.

Atât de mult, încât în ajunul Anului Nou, deși era plecat cu treburi într-un alt oraș, aranjă special ca Xiao Wen să o aducă pe Jiang Mu la el. Ea voia să-și conducă singură mașina albă, pentru a exersa în afara Nanjingului, dar Jin Chao nu se simțea liniștit. Așa că Xiao Wen îi conduse mașina și o luă cu el, aducând și pe Shandian.

După ce ieșiră de pe autostradă, Xiao Wen o lăsă pe Jiang Mu să conducă. Jin Chao încă lucra, așa că Xiao Wen o duse direct la apartamentul lui. Jiang Mu crezuse că Jin Chao stătea într-un hotel, dar abia după ce urcă singură află că avea o locuință acolo.

Xiao Wen nu urcă. Jiang Mu luă cardul de acces și intră. Apartamentul nu era mare, dar era curat și ordonat. Turnă apă și mâncare pentru Shandian, apoi, după un duș, se așeză în pervazul lat al ferestrei, scrollând pe telefon în așteptarea lui Jin Chao. Pervazul era lat, acoperit cu pături și perne moi. Nu trecu mult și adormi.

Această deplasare a lui Jin Chao era mai lungă decât de obicei, întinzându-se peste Anul Nou. Fiind final de an, se adunaseră multe lucruri de rezolvat. Plecat de trei zile deja, distanța devenise apăsătoare.

Când Jin Chao se întoarse în cele din urmă, o găsi pe Jiang Mu ghemuită în pervaz. Intră în liniște, o acoperi cu o pătură. După ce făcu duș, se întoarse și o trase de acolo, o împinse ușor spre fereastră și o îmbrățișă, sărutând-o. Jiang Mu se trezi sub sărutările lui, lipindu-se cu trupul moale de gâtul lui, inspirând parfumul curat de după baie și întrebând în graiul blând din Wu:

– Te-ai întors?

Temându-se că poziția arcuită i-ar fi fost incomodă, Jin Chao luă o pernă și i-o puse sub mijloc. Ochii ei erau încă încețoșați, dar murmurul ce-i scăpă părea mai degrabă o invitație mută. Jin Chao nu mai putu rezista și începu să-i ridice cămașa subțire. Atunci, Jiang Mu păru să-și revină ușor și, acoperindu-se cu mâinile, îl întrebă:

– De ce nu mi-ai spus că ai un apartament aici?

Jin Chao fu nevoit să-i explice totul:

– Acest bloc de apartamente e, într-un fel, un beneficiu pentru angajați. Am intrat devreme, pe vremea când lucram la primul proiect de dezvoltare aici. Aveau câteva locuri alocate, iar eu am luat unul, fiindcă era ieftin. E bine să ai unde sta. Prețurile imobiliare n-au crescut cine știe ce în zonă, și dacă l-aș vinde acum, n-aș câștiga prea mult, așa că nu mi s-a părut un lucru demn de menționat.

Dar Jiang Mu făcu o mutriță:

– Cum adică nu merită menționat? Tu vii aici de câteva ori pe lună. De unde știu eu că n-ai un alt cămin pe-aici, ascunzând vreo femeie în acest apartament?

Expresia lui Jin Chao se destinse imediat. Crezuse că Jiang Mu se supărase fiindcă îi ascunsese situația financiară, dar se pare că nu despre asta era vorba. Într-adevăr, gândirea unei femei era de nepătruns.

După ce râse ușor, expresia i se întunecă, iar în privire i se așternu o lumină amenințătoare:

– Se pare că trebuie să te educ din nou.

Nici măcar nu mai ajunseră până la pat; o luă chiar acolo, în pervaz.

Mediul străin o făcea pe Jiang Mu să se simtă oarecum stânjenită, iar gemetele îi rămâneau înăbușite în gât. Jin Chao îi mușcă ușor lobul urechii și îi șopti:

– Aici izolarea fonică e bună, nu trebuie să te abții.

Dar Jiang Mu tot își mușcă buza și clătină din cap:

– Locuiește cineva alături?

– Nimeni de treabă.

Jin Chao împinse brusc, ca și cum ar fi provocat-o, lăsând-o fără apărare, capabilă doar să ceară îndurare.

De fiecare dată când acea senzație amețitoare ajungea la apogeu, Jiang Mu îl striga frenetic, numindu-l ba „Chao Chao”, ba „frate”, fiecare chemare făcându-l pe Jin Chao să-și piardă tot mai mult controlul.

La final, trupul ei era ud leoarcă, fără puterea de a mai rosti vreun cuvânt. Își amintea doar cum Jin Chao îi spusese cu câteva zile înainte:

– Anul Nou trebuie să fie de neuitat.

Așa că făcură dragoste din anul trecut până în cel nou, și Jiang Mu nici măcar nu-și mai dădu seama cât timp trecuse. Doar când o sună Xiao Wen realiză că vocea ei devenise răgușită, ca un foale vechi, spart.

Nici nu simțise când Jin Chao plecase dis-de-dimineață, chemat de urgență la telefon. Ea coborî cu Shandian și conduse până la adresa pe care i-o trimisese Xiao Wen.

Era prima oară când Jiang Mu vizita locul de muncă al lui Jin Chao. Clădirea Institutului de Inginerie Auto era impunătoare și luminoasă, cu spații verzi îngrijite și aranjate cu simetrie.

Mașina se opri în fața clădirii institutului, unde Xiao Wen o aștepta deja:

– Chiar și în zilele libere mai apar urgențe. Inginerul Jin s-a gândit că vei fi neliniștită, așa că a zis să vii aici direct. Termină repede.

Apoi trecu cardul și o conduse înăuntru. Clădirea era aproape goală de sărbători, cei mai mulți angajați fiind acasă. Tânărul de la recepție, văzând că Jiang Mu era o față necunoscută, o rugă să semneze în registrul vizitatorilor și îi spuse că animalele nu erau permise înăuntru.

Xiao Wen îi răspunse:

– Este persoana inginerului Jin.

Tânărul o privi uimit, apoi trase stiloul și spuse cu amabilitate:

– Inginerul Jin este în sala mică de conferințe, la etajul trei. Pot să am eu grijă de câine.

Jiang Mu îi mulțumi.

După ce îl lăsă pe Shandian în grija recepționerului, Xiao Wen îi explică:

– Deși inginerul Jin nu lucrează aici cu normă întreagă, lumea din institutul de cercetare îl cunoaște bine. A venit aici acum patru ani pentru un proiect de dezvoltare care a durat câteva luni, participând la proiectarea motorului din seria 05. Acesta a înregistrat progrese atât din punct de vedere tehnologic, cât și al emisiilor. A intrat în producție anul trecut, iar în primăvară vor apărea pe piață primele mașini echipate cu el. Încă există un decalaj între dezvoltarea motoarelor la noi și cea din țările mari producătoare de automobile, iar specialiștii în acest domeniu sunt foarte puțini, așa că inginerul Jin are un rol important aici.

Când liftul se deschise, pereții coridorului erau tapetați cu panouri de prezentare ale echipelor de cercetare. Jiang Mu le privi cu atenție și îl regăsi, într-adevăr, și pe Jin Chao. Erau enumerate câteva dintre proiectele notabile la care participase, iar titlul care îi atrase cel mai mult atenția era: „Consultant pentru Dezvoltare de Produs și Inginer în Termodinamică.”

Jiang Mu rămase acolo, simțind cum i se umflă pieptul de mândrie.

Ajunsă în fața sălii mici de conferințe de la etajul trei, prin geamul din sticlă îl zări pe Jin Chao stând lângă masa de ședință, vorbind. Gesturile lui erau firești, iar prezența lui degaja calm și încredere. Văzându-l muncind în domeniul lui familiar, Jiang Mu îl simțea de o fascinație fără sfârșit.

Rămase tăcută să-l privească o vreme de la ușa din spate, iar lumina din ochii ei deveni tot mai blândă, tot mai caldă.

După încheierea ședinței, Jin Chao fu primul care ieși. Văzând-o așteptându-l la ușă cu acea privire în ochi, zâmbi și se aplecă ușor spre ea, șoptindu-i:

– Se pare că lecția de aseară a fost eficientă – azi radiezi.

Obrajii lui Jiang Mu se îmbujorară imediat. Cu doar câteva momente înainte, părea atât de sobru și profesionist, dar de cum ieși din sală, deveni iar obraznic. Câțiva colegi ieșiră după el și întrebară:

– Inginer Jin, plecați acum spre Nanjing?

Jin Chao reveni instantaneu la tonul serios:

– Mai am un prânz cu niște prieteni, mă întorc mai târziu.

Jiang Mu nu înțelegea cum putea trece atât de ușor de la o ipostază la alta, din fața ei într-a colegilor. Dacă acei oameni l-ar fi văzut în viața privată, probabil ar fi rămas cu gura căscată. Dar și ea îl crezuse la început un bărbat sobru. Chiar și pe când se întâlneau în adolescență, Jin Chao nu făcuse nimic nepotrivit cu ea. Adevărul era că doar ascunsese totul foarte bine.

După ce ieșiră din clădire, Jiang Mu întrebă:

– Cu cine ai prânzul? Mă iei și pe mine?

– Desigur. Am făcut deja rezervare, ai să vezi când ajungem.

Așa că Jiang Mu conduse. Jin Chao era încă puțin tensionat când ea era la volan, și doar când era el lângă ea se simțea cu adevărat în siguranță.

Mașina se opri în fața unui restaurant. Fiind o zi de sărbătoare, locul era aglomerat, iar parcarea – plină. Un angajat ieși să-i ghideze pe Jiang Mu spre un colț de parcare și o rugă să intre cu spatele.

Deși Jiang Mu avea acum permis și conducea normal, rămăsese profund traumatizată de parcarea cu spatele. De obicei, când ieșeau undeva, dacă găsea un loc lateral, evita cu orice preț parcările subterane sau spațiile dificile – iar cel din fața ei părea un adevărat coșmar.

 

Jin Chao dădu un telefon și spuse:

– Am ajuns, coboară să ne întâlnești.

Apoi îi spuse lui Jiang Mu:

– Ia-l pe Shandian și urcă mai întâi.

Așa că Jiang Mu coborî din mașină și se îndreptă spre intrarea restaurantului cu Shandian. N-apucă bine să pună piciorul pe trepte, că văzu ieșind din restaurant un bărbat cu o mică coadă prinsă la spate. Când se zăriră, amândoi încremeniră pentru o clipă, apoi Jiang Mu își arcui ochii de bucurie și strigă:

– Frate San Lai?

San Lai o privi lung, de sus până jos, apoi exclamă:

– Doamne Sfinte! Ești cu totul altă persoană!

Jiang Mu zâmbi larg și alergă pe trepte. San Lai își deschise brațele:

– Bine ai revenit în echipă!

Jiang Mu, ținând lesa lui Shandian, îl îmbrățișă repede și întrebă:

– Ce echipă?

San Lai se uită în jos la Shandian, care dădea vesel din coadă, și spuse:

– În echipa ham-ham.

„…”

San Lai părea neschimbat. Părul îi crescuse și câteva șuvițe ușor ondulate îi cădeau pe frunte. În timp ce Jin Chao părea acum mult mai matur, San Lai încă păstra trăsături fine și o piele netedă. Deși era înalt și îmbrăcat neglijent, avea un aer dezinvolt și chipeș. Poate era acea atitudine nepăsătoare – chiar și în zdrențe, nu părea niciodată jalnic.

San Lai o conduse pe Jiang Mu în restaurant și întrebă:

– Bem ceva?

– El parchează, răspunse Jiang Mu.

Zâmbetul i se întipări pe față, apoi se stinse:

– Ce?

– Tocmai mi-am luat permisul și nu mă descurc bine cu datul cu spatele. Locul e prea strâmt, explică Jiang Mu.

Fruntea lui San Lai se încreți ușor:

– Acum se mai atinge de volan?

Urcând împreună scările, Jiang Mu află de la San Lai că accidentul nu lăsase urme doar asupra corpului lui Jin Chao, ci și în suflet – suferise de PTSD, tulburare de stres posttraumatic. Deși reglementările naționale permiteau persoanelor cu dizabilități la membrul inferior stâng, dar cu celelalte membre sănătoase, să conducă vehicule mici, Jin Chao nu mai atinsese un volan de atunci.

Jin Chao nu-i vorbise niciodată despre asta. În garajul lor, lângă locul lor de parcare, era adesea un Jeep mare; dacă era parcat prea aproape, Jiang Mu nu reușea să dea cu spatele. Prima dată când conduse spre serviciu, se chinui aproape douăzeci de minute să parcheze la întoarcere. Disperată, îl sunase pe Jin Chao, care încercase să o ghideze prin telefon. Mai târziu, văzând-o atât de neajutorată, ezită o clipă, apoi o rugă să coboare din mașină și parcă el în locul ei. Deși după aceea păru mai tăcut, Jiang Mu nu dădu importanță. De multe ori, când nu reușea să parcheze, îl chema pe Jin Chao să o ajute.

Nici prin gând nu-i trecuse că Jin Chao avea o traumă. Pentru un fost pilot de curse, atingerea volanului devenise o povară. Gândul acesta îi strânse inima.

San Lai realiză și el că spusese prea mult și adăugă:

– Nu pune la suflet. Au trecut mulți ani, ar trebui să depășească asta. De fapt, e un lucru bun – ar trebui să-l încurajezi să conducă mai des. Chiar vorbesc serios.

Jiang Mu schiță un zâmbet stingher. San Lai deschise ușa salonului privat, iar înăuntru erau vechi prieteni: Jin Fengzi, Zhang Guangyu cu soția lui și fiul lor, care deja trecuse de doi ani.

Jin Chao nu-i anunțase în prealabil, iar când San Lai intră cu Jiang Mu, toți rămăseseră uimiți o clipă, apoi se ridicară în picioare. Jin Fengzi avu cea mai teatrală reacție:

– Dumnezeule, nici nu te-am recunoscut! Surioară, ești de nerecunoscut! Când te-am văzut ultima oară erai doar o copilă. Dacă te-aș vedea acum pe stradă, nici n-aș ști că ești tu.

În timp ce schimbau saluturi, Jin Chao urcă și el. San Lai începuse deja să bombăne:

– Ce mare secretar ai devenit! De când v-ați reîntâlnit? Nici nu ne-ai zis nimic!

Jin Chao își reținu zâmbetul, îi puse mâna pe umăr lui Jiang Mu și o conduse spre locul ei:

– A trecut ceva timp.

Văzând interacțiunea lor, toată lumea înțelese despre ce era vorba.

San Lai se așeză, clătinând din cap și pocnind din limbă. Jin Fengzi se entuziasmă și insistă să bea un pahar cu Jiang Mu, dar Jin Chao refuză categoric:

– Ea conduce, n-o lăsați să bea.

San Lai protestă zgomotos:

– Când avea optsprezece ani, o protejai de parcă era din porțelan, dar acum are aproape douăzeci și opt și încă o păzești ca un călugăr – mai ești om?

Jin Chao stătea așezat lejer, cu o mână sprijinită pe spătarul scaunului lui Jiang Mu, lăsându-i pe ceilalți să-l ia peste picior cât voiau, fără să-și piardă zâmbetul.

Jiang Mu încercă să aplaneze lucrurile:

– Conduc prea prost, și tot eu trebuie să ne duc acasă mai târziu. Data viitoare când veniți prin Nanjing, treceți pe la noi. Vă gătesc ceva și bem cum se cuvine.

San Lai făcu ochii mari:

– Vai, dar de ce să așteptăm? Mergem mâine! Apropo, ce-ai pățit la voce?

Jiang Mu se îndreptă brusc în scaun și-și drese glasul, obrajii îmbujorându-se vizibil de vină, dar încercă să pară calmă:

– Am răcit azi-noapte.

Imediat ce rosti asta, simți că Jin Chao o stricase. Ajunsese să spună minciuni atât de evidente.

Jin Chao își coborî ușor genele, zâmbind fără un cuvânt, în timp ce degetele îi desenau linii vagi pe spatele ei, făcând-o să se zvârcolească de gâdilat, dar fără să se poată mișca. Jiang Mu întoarse capul și îl privi mustrător, dar privirea ei nu făcu decât să-i lărgească zâmbetul lui Jin Chao.

Mai târziu, din vorbă în vorbă, Jiang Mu află că atunci când Jin Chao fusese internat în spital cu ani în urmă, Jin Fengzi își dăduse demisia de la Wan Ji și se mutase de acasă ca să-l îngrijească, simțindu-se vinovat pentru incidentul cu Cocoșul de Fier. După externare, locuise chiar cu Jin Chao o vreme. În acea perioadă, Jin Chao abia se putea descurca singur, dar din fericire, Jin Fengzi avea o constituție solidă și reușea să facă față îngrijirii.

Dar să stea doi bărbați închiși în casă, față în față toată ziua, ajunsese repede plictisitor. Când Jin Chao începu pregătirile pentru examenele de admitere, enervat că Jin Fengzi se juca toată ziua la calculator, îl târî și pe el să învețe.

Doar că Jin Fengzi nu studiase niciodată serios în viața lui. După ce terminase o școală profesională, pierduse câțiva ani degeaba. Acum, când își amintea, era convins că Jin Chao suferise cu adevărat de pe urma accidentului – să înveți singur era una, dar să tragi și pe alții după tine era cu totul altceva.

Sub tortura lui Jin Chao, Jin Fengzi reuși totuși să-și ia licența. Când îl urmă pe Jin Chao din Changchun în Anhui, acesta chiar voia să-l convingă să dea și la master. Doar cu amenințări serioase reuși Jin Fengzi să-l facă să renunțe.

Acum lucra ca tehnician în uzină, sub conducerea lui Zhang Guangyu. Avea o viață stabilă, dar încă nu-și găsise perechea. Îi ceru lui Jiang Mu să fie cu ochii-n patru pentru el.

Povestea lui San Lai era și mai extremă. În anul în care Jin Chao părăsise Tonggang, Xishi murise, iar San Lai, cu inima frântă, închise pet shop-ul. În schimb, închirie spațiul de lângă cel al lui Feichi, le unise și deschisese un restaurant de tip fast-food, care ajunsese să meargă chiar bine.

Când Jiang Mu auzi, rămase uimită:

– Restaurantul acela era al tău?

San Lai făcu un „ah”:

– Ai fost acolo?

– Nu am intrat, dar când m-am întors din străinătate, în primul an de facultate, am trecut pe la Feichi și l-am văzut.

Jin Chao o privi dintr-o parte, iar Jiang Mu îi întoarse privirea cu o umbră de reproș. Jin Chao îi strânse ușor mâna – fără vorbe, totul fusese înțeles.

Afacerea lui San Lai devenise cu adevărat interesantă abia după aceea. Când Jin Chao și Jin Fengzi plecară din Changchun, văzându-și frații îndreptându-se spre sud pentru dezvoltare, San Lai îi urmă și deschise o filială chiar vizavi de uzină. La început, clientela era slabă.

Zhang Guangyu cobora des din atelier, iar Jin Fengzi bea des și avea mulți prieteni. Adăugând și influența lui Jin Chao, clienții inițiali erau în mare parte cunoscuți de-ai lor.

Mâncarea era mai gustoasă decât la cantina uzinei, iar deși puțin mai scumpă, porțiile erau mari. Oamenii nu se uitau la zece sau opt yuani în plus și începeau să evite mâncarea de la cantină în favoarea lui. Mai târziu, San Lai îi luă economiile lui Jin Fengzi și extinse afacerea, ajungând aproape să concureze cantina fabricii. Asta făcu ca afacerea cantinei să scadă considerabil, spre nemulțumirea conducerii. Iar anul următor, când se pregăteau să schimbe operatorul prin licitație, San Lai fu primul care se prezentă. Mulți lideri mâncaseră deja la el, iar cu gura lui dulce, câștigă licitația și obținu oficial dreptul de a administra cantina.

Ajunsese un administrator de cantină în toată regula, cu legitimație și cărți de vizită.

Jiang Mu nu se putu abține să nu se gândească la acel an în care mersese cu San Lai să-l caute pe Jin Chao, dar fuseseră opriți la poalele muntelui de oamenii lui Bătrânul Wan. Atunci, San Lai se lăudase că, dacă ar fi să-și câștige traiul, ar putea deschide un restaurant, căci se pricepea la gătit. La acea vreme, Jiang Mu nu și-ar fi imaginat niciodată că el chiar avea să ajungă să administreze o cantină. Viața avea, într-adevăr, cotituri neașteptate.

Jiang Mu oftă:

– Așa că v-ați stabilit toți pe-aici, acum.

San Lai râse:

– Așa e! Cum am ajuns, am luat o cameră lângă You Jiu. Am ajuns vecini din nou, hahaha…

Expresia lui Jiang Mu se întunecă treptat, în timp ce se întoarse încet să-l privească pe Jin Chao. Își amintea că-l întrebase aseară dacă locuia cineva în apartamentul vecin, iar el răspunsese: „Nimeni respectabil.”

Auzind râsul dezlănțuit al lui San Lai, Jiang Mu simți ciudat că acel răspuns nici nu fusese tocmai greșit.

Jin Chao înțelese desigur la ce se gândea Jiang Mu, iar privirea lui, când se îndreptă spre San Lai, era plină de o amuzament greu de descris.

După ce părăsise Tonggang, aproape nimeni dintre cei pe care Jin Chao îi cunoscuse în noul mediu nu știa nimic despre trecutul lui. În ochii colegilor actuali, era calm, de încredere și cu o expertiză tehnică solidă. Intra în acest cerc ca o coală albă, îngropându-și cu totul vechiul sine. Nimeni nu cunoștea zbuciumul vieții lui de dinainte. Doar în fața acestor vechi prieteni mai rămânea el însuși – You Jiu.

…

Chiar dacă atmosfera de la prânz era gălăgioasă, nimeni nu bău. Spre finalul mesei, San Lai îl chemă pe Jin Chao pe balcon să fumeze o țigară.

Ieșind amândoi și închizând ușa de sticlă în urma lor, San Lai își aprinse o țigară și înjură:

– Nenorocitule, nu puteai și tu să ne zici înainte să aveți copii pe drum?

Jin Chao se rezemă de balustradă, zâmbind:

– N-a trecut mult. Abia de două luni e cu mine.

San Lai explodă:

– Două luni? Ai tupeul să spui asta – în tot timpul ăsta de câte ori am mâncat împreună? Ți-ai pus lacăt la gură?

Jin Chao îl privi calm:

– Ce, trebuie să te sun de fiecare dată ca o babă să-ți raportez tot?

La auzul cuvântului „sun”, San Lai își aminti că, în urmă cu câteva luni, chiar auzise o voce feminină lângă Jin Chao în timpul unei convorbiri. Cât să fi trecut de atunci? Iar data următoare, când l-a întrebat direct dacă și-a găsit pe cineva, n-a vrut să zică nimic.

San Lai îl înjură:

– Atunci era Mu Mu, nu? Erați deja împreună?

– Nu încă.

San Lai o ținu una și bună:

– Nu-i de mirare că erai așa pe fugă în ultima vreme, veneai și plecai, nu mai stăteai la niciun chef – tot fugeai să fii cu Mu Mu?

Jin Chao își atinse nasul și tuși ușor:

– Suntem îndrăgostiți.

San Lai îl înjură iar:

– Îndrăgostiți pe naiba, sunteți îndrăgostiți de zeci de ani!

– Hai, taci.

San Lai întrebă cu insistență:

– Și cum stați acum?

Privirea lui Jin Chao deveni greu de citit. Spuse doar trei cuvinte:

– Vreau s-o iau.

San Lai rămase blocat o clipă, țigara tremurând între degete:

– Eu și Jin cel Bătrân tot ziceam că, dacă unul dintre noi se însoară înaintea ta, tu rămâi singur și-ți vine rândul la batjocură. Iar acum uite cum e – noi amândoi încă singuri, și tu vrei s-o iei de nevastă? Tu mereu ziceai că eu nu-s om, am acceptat asta, dar tu chiar ești un câine.

Jin Chao zâmbi fără să se apere, iar San Lai nu se mai putu opri:

– La început te-ai schimbat de număr, m-ai pus și pe mine să-mi schimb, și nu m-ai lăsat să mai țin legătura cu Mu Mu. Zi, n-ai făcut-o intenționat? N-ai fost gelos pe farmecul meu natural? Ți-a fost teamă că Mu Mu o să se îndrăgostească de mine dacă mai vorbeam prea des, așa-i?

Jin Chao zâmbi calm:

– Da, cum zici tu. Dar zi-mi ceva – mai pilotezi drone?

Schimbarea de subiect fu atât de bruscă, încât San Lai rămase cu gura căscată câteva secunde, apoi spuse:

– Ce-ți veni? Nu ziceai că mă pricep ca o mâță beată?

În ultimii doi ani, San Lai se apucase serios de drone. De la modele de câteva sute sau mii de yuani, ajunsese să joace cu unele de zeci de mii. Se înscrisese și într-un club de amatori, și în fiecare weekend se aduna cu alți pasionați să zboare.

Văzându-l pe Jin Chao privind serios, San Lai își dădu părul din ochi și zise:

– Poate pentru tine sunt praf, dar afară mă strigă „Maestrul Lai”, vin toți să ceară sfaturi de la mine. Tu ce știi?

Jin Chao îi bătu ușor umărul:

– După masă, am să te rog să faci o treabă pentru mine, Maestrule Lai. Îți dau datele de contact ale lui Gu Tao, iei echipamentul și-l contactezi când ajungi.

…

În salonul privat, Jiang Mu ținea în brațe băiețelul lui Zhang Guangyu și se juca cu Shandian. Copilul voia să-l atingă pe Shandian, dar se temea de statura impunătoare a câinelui; îl atinse o dată cu degețelul și apoi se ascunse în brațele lui Jiang Mu, stârnind râsete din partea tuturor.

Și San Lai râse, dar oftă dintr-odată:

– După tot cercul ăsta mare, tot la tine s-a întors. Regreți că ai trimis-o departe atunci?

Jin Chao rămase tăcut câteva secunde, apoi răspunse:

– Sunt recunoscător. Că n-a fost martoră la cele mai rele momente ale mele. Până și voi voiați să mă bateți atunci – cum ar fi putut o fată să facă față? Oricât de profund ar fi fost un sentiment, tot s-ar fi epuizat. Din fericire, s-a întors când deja mă mai liniștisem. Chiar și dacă venea cu doi ani mai devreme, ar fi fost greu.

San Lai oftă:

– Așa e. Acum doi ani încă te gândeai să vinzi casa ca să susții cafeneaua. Noroc că am trecut toți cu bine.

Privirea lui Jin Chao rămase ațintită asupra chipului zâmbitor al lui Jiang Mu, iar colțurile buzelor i se arcuiră ușor.

…

După prânz, San Lai spuse că avea treabă și plecă cu mașina lui. Jin Chao și Jiang Mu se întoarseră la apartament și mai rămăseseră puțin.

Jin Chao se trezise devreme, iar cu o noapte înainte fuseseră destul de înflăcărați, fără vreo reținere. Jiang Mu, temându-se să nu-l obosească, voia să-l lase să se odihnească înainte să plece la drum.

Jin Chao se întinse în fotoliul cu masaj din sufragerie. Jiang Mu îl înveli cu haina lui groasă, apoi se așeză pe canapeaua alăturată, însoțindu-l în liniște în timp ce se uita pe telefon.

Jin Chao nu adormise de-a binelea, doar moțăia. Întorcând capul, o privi și o strigă:

– Mu Mu.

Jiang Mu lăsă telefonul jos și se întoarse spre el. El ridică haina și îi spuse:

– Vino aici, să te țin în brațe.

Jiang Mu crezu că îi era frig și se apropie să-i atingă mâinile, dar erau calde. Jin Chao o cuprinse cu brațul de mijloc și o trase încet peste el, lăsând-o să se așeze pe jumătate în poala lui. Jiang Mu întrebă cu grijă:

– Sunt grea? Te doare piciorul?

Jin Chao zâmbi:

– Nu ești grea. Ești moale.

Jiang Mu își îngropă fața în clavicula lui și murmură nemulțumită:

– Nu mai ai voie să mă tachinezi, trebuie să conduc după.

Jin Chao nu răspunse imediat. Jiang Mu ridică privirea spre el, iar în ochii lui licărea o tandrețe liniștită. Întrebă:

– Unde ai notat kilometrajul pe care te-am pus să-l înregistrezi?

– În telefon.

– Arată-mi-l.

Jiang Mu deschise aplicația de notițe. Jin Chao se uită la ecran și întrebă:

– Ce ți se pare că seamănă aceste cifre?

Jiang Mu privi atent șirul aparent aleator de numere. Jin Chao arătă spre două dintre ele și întrebă:

– Care sunt inițialele celor două destinații?

Jiang Mu gândi o clipă:

– E și N.

Jin Chao continuă:

– Cu ce par să semene?

Jiang Mu reflectă:

– Cu coordonate geografice?

Jin Chao îi mângâie părul:

– Adună-le.

– Sunt coordonate?

– Încearcă să le conectezi.

Jiang Mu marcă numerele ca latitudine și longitudine și le ordonă. Jin Chao o trase mai aproape și începu să se joace cu vârfurile părului ei, întrebând:

– Nu vrei să știi unde duc?

Jiang Mu se întoarse spre el:

– Tu știi?

Jin Chao ridică din umeri:

– Vrei să mă duci acolo?

Jiang Mu căută imediat coordonatele pe telefon. Era la vreo sută de kilometri, nu prea departe, dar pe hartă apărea doar o zonă mare de parc forestier, fără detalii clare.

Curioasă, Jiang Mu se ridică în capul oaselor:

– Mergem? Dacă plecăm acum, ajungem înainte de apus.

Jin Chao își întinse gâtul:

– Ai nevoie de copilot?

Jiang Mu se aplecă și-l sărută:

– Ce mai aștepți, copilotul meu?

Drumul fu lejer. Shandian stătea pe bancheta din spate, cu capul între ei, limba atârnând vesel. Pentru el, această escapadă în afara orașului părea un prilej de mare entuziasm.

 

Înainte de căderea serii, mașina ajunse în parcarea unei zone turistice. Jin Chao își desprinse centura de siguranță și îi spuse:

– Coboară.

Jiang Mu încuiase deja ușile și întrebă:

– Intru? Nu e închis?

Jin Chao luase deja lesa lui Shandian și îi răspunse:

– Hai să vedem.

Jiang Mu încuiă mașina și îl urmă.

Zona turistică era imensă. Închiriaseră un cărucior electric pentru vizitare și se învârtiseră în jurul coordonatelor destul de mult. Cel mai entuziasmat era Shandian, care părea fascinat de tot ce vedea și se freca vesel de Jiang Mu.

Jiang Mu se uită la locația de pe telefon și îi spuse lui Jin Chao:

– Aici suntem, nu merge mai departe. Hai să intrăm pe aici și să vedem.

Însă, când Jin Chao viră, Jiang Mu rămase înmărmurită de ce apăru în fața ei. Un balon cu aer cald imens plutea pe cer, apărând dintr-odată în câmpul ei vizual. Îl trase de braț pe Jin Chao, exclamând:

– Vai, se pot face plimbări cu balonul aici!

Jin Chao zâmbi:

– Destul de surprinzător, nu?

Coordonatele se potriveau perfect. Căruciorul de vizitare se opri, iar în fața lor se întindea un teren deschis, punctul de lansare al baloanelor. Jiang Mu își înălță gâtul, cu ochii plini de încântare.

Jin Chao se întoarse spre ea:

– Dacă tot suntem aici, vrei să ne dăm?

Privirea lui Jiang Mu strălucea:

– Cum ai găsit locul ăsta?

– Tu l-ai găsit, îți amintești?

Jiang Mu îl privi cu coada ochiului, iar în ochii lui dansa o lumină captivantă:

– Hai să sărbătorim prima dată.

Jiang Mu fu trasă spre balonul uriaș, încă zăpăcită:

– Ce primă dată?

Jin Chao se întoarse și o tachină cu privirea:

– Prima dată cu balonul. Tu la ce te-ai gândit?

Jiang Mu simți că devenise impură în gândire, cu siguranță coruptă de Jin Chao. Orice spunea el o ducea cu gândul în direcții nepotrivite.

Dar, odată urcați în balon, Jiang Mu era și entuziasmată, și foarte nervoasă. Shandian era și el entuziasmat, iar ea scoase telefonul pentru a face poze. Dar, pe măsură ce se ridicau tot mai sus, îl puse la loc, prea speriată să stea lângă margine. Se întoarse și îl strânse pe Jin Chao de braț, bătându-l ușor. Jin Chao înțelese și o cuprinse complet cu brațele. Abia atunci Jiang Mu se simți în siguranță.

– Ne mai ridicăm? întrebă ea.

Jin Chao privi spre valea îndepărtată și răspunse:

– Trebuie. Așa n-ai ce vedea.

O întoarse cu fața spre el și o strânse din spate. În acea clipă, când se înălțară și mai mult, pupilele ei erau acoperite de aurul orbitor al luminii. Munții se întindeau sub ei, iar în depărtare, alte baloane se ridicau lent în văzduh, împrăștiate între cer și pământ, ca niște flori de vis în floare – de o frumusețe răpitoare.

Lumea părea încremenită, de parcă n-ar mai fi rămas decât ei doi, față în față cu acea lumină strălucitoare, crescând spre soare.

Privirea lui Jiang Mu era liniștită și îndepărtată, iar vocea ei se risipea în vântul văii:

– Regreți? Dacă ai putea da timpul înapoi, ai mai participa la acea cursă?

Din spatele ei nu veni niciun răspuns o vreme. Jiang Mu simți doar cum brațele lui se strângeau tot mai tare în jurul ei. După un timp, el spuse:

– Aș fi putut trăi o viață cenușie, dar sănătoasă. Sau aș fi putut să-mi asum riscul de a mai vedea vreodată lumina. Lumea asta e dreaptă într-un fel – ceea ce câștigi și pierzi atârnă mereu de un cântar invizibil. M-ai întrebat dacă regret. Mult timp m-am întrebat și eu.

Vocea lui se opri, iar ultimele raze ale apusului luminau valea cu o intensitate deplină. După o tăcere lungă, adăugă:

– Acum îți pot răspunde cu siguranță: nu mai regret. De când te-am regăsit, nu mai regret nimic…

Chiar când cuvintele lui Jin Chao se estompară, nenumărate baloane se înălțară din valea îndepărtată, colorând munții în nuanțe vii. Impactul vizual uluitor o făcu pe Jiang Mu să exclame:

– Chao Chao, uită-te, repede, uită-te acolo – cineva lansează baloane, e atât de frumos! De unde le lansează?

Nici măcar nu-și aminti să scoată telefonul pentru poze, doar privea uluită cum mulțimea de baloane colorate urca în cer, scena fiind atât de spectaculoasă încât părea ireală.

Jin Chao își lăsă capul, respirația lui atingând obrazul ei, și îi spuse:

– Îmi amintesc când ai văzut acel poster de film și nu mai conteneai cu întrebările. Spuneai că îi invidiezi pe bătrânul și copilul trași în cer de baloane, și mă întrebai cum e să zbori. Dacă pot baloanele să ridice o casă. Dacă explodează în aer. Îți amintești ce ți-am răspuns?

Gândurile lui Jiang Mu zburară brusc în trecut, respirația i se acceleră:

– Ai spus… că există ceva numit balon cu aer cald, care poate ridica oamenii în cer. Și te-am bătut la cap să mă duci într-o zi, iar tu mi-ai spus: când vom fi mari.

Vântul era puternic la înălțimea aceea, iar Jiang Mu simți frigul. Jin Chao își desfăcu haina și o înfășură în ea:

– Păcat că n-am putut alege cum să ne trăim copilăria.

Pe măsură ce baloanele urcau printre munți, unul ieșea în evidență – un balon roz în formă de inimă se îndrepta spre ei. Jiang Mu crezu că i se pare – era greu de crezut că un balon putea zbura în direcția lor.

Dar, pe măsură ce se apropia, pupilele i se dilatară. Chiar și când drona care transporta balonul se opri în fața lor, Jiang Mu tot nu reușise să proceseze scena. În clipa următoare, din dronă răsuna vocea lui San Lai:

– You Jiu, nenorocitule, m-ai pus să vin până aici ca să mănânc iubire în aer, nu te doare conștiința?

Trupul lui Jiang Mu se cutremură, în timp ce Jin Chao răspunse calm:

– Credeam că oamenii nu mănâncă iubire de câini. Tu clar nu ești om.

Jiang Mu privea cu groază cum omul și mașinăria se înjurau la înălțime, întrebându-se de ce simțeau nevoia să se certe tocmai acum. Apoi îl auzi pe San Lai strigând:

– Mu Mu, prinde repede balonul ăsta! Are ceva pentru tine!

Nici nu apucă să termine cuvântul „geantă”, că drona se retrase cu o viteză amețitoare.

Jiang Mu întoarse capul, încă șocată. Jin Chao oftă:

– Nu știam că drona lui poate vorbi. Am calculat greșit.

Jiang Mu ridică micuța geantă și întrebă:

– Și, ce-i cu ea?

Jin Chao, rareori stânjenit, spuse:

– Data trecută, am văzut că brelocul tău „Dawn to Dusk” era uzat, așa că m-am gândit să-ți iau unul nou.

Jiang Mu scoase o cutiuță din geantă. Deși avea o presimțire, când o deschise și văzu inelul cu diamant strălucitor înăuntru, cu „Dawn to Dusk” gravat pe partea interioară a verigii, o emoție nestăvilită îi urcă în ochi.

Jin Chao luă inelul și îi spuse:

– N-am putut alege cum ne-am trăit copilăria. Deși eram familie, am fost despărțiți cu forța. Acum… ai vrea să clădim o familie nouă, împreună?

O lacrimă caldă îi irigă întreaga inimă. Jiang Mu simți cum tot ce era în ea se revărsa. Între cer și pământ, la granița dintre zi și noapte, în prima zi a noului an, sub privirea cerului vast și a munților semeți, ea se înrădăcină adânc în drumul lui pentru totdeauna.

Deși profund mișcată, încercă să se stăpânească și spuse:

– Știam eu că ai un plan când m-ai adus aici, dar nu mă așteptam să-mi ceri să mă mărit la așa înălțime.

Jin Chao zâmbi:

– Da, fără cale de scăpare. Dacă vrei să refuzi, trebuie să sari, dar ești prea fricoasă.

Văzând că nu reacționează, Jin Chao își ridică cracul pantalonului:

– Se pare că trebuie să îngenunchez, ca să arăt cât de sincer sunt.

Jiang Mu nu suportă să-l vadă făcând acel gest atât de solicitant și îi întinse repede mâna, vocea tremurând:

– Vreau, vreau, vreau – lucrurile importante se spun de trei ori.

Jin Chao zâmbi și îi puse inelul pe deget. Jiang Mu privi „Dawn to Dusk” strălucind acum pe inelarul ei și murmură:

– Dar nu e prea repede? Suntem împreună de doar două luni și deja ne căsătorim?

Jin Chao o întoarse și o îmbrățișă din spate din nou, spunând:

– Ai calculat greșit. Ești cu mine de când aveai 19 ani. De atunci au trecut 7 ani. Dacă nu te iau de soție acum, cum aș mai putea să mă uit în oglindă?

Îi atinse abdomenul plat, vocea devenind blândă:

– În plus, de câteva ori nu ne-am protejat. Dacă ești însărcinată, nu pot lăsa copilul nostru să vină pe lume fără un statut clar.

Mâna lui Jiang Mu acoperi palma lui mare. O așteptare tăcută începu să-i încolțească în inimă. Deodată, își dori cu adevărat un copil cu Jin Chao. Îl putea imagina iubindu-le copilul așa cum o iubea pe ea. Împreună, ar fi construit o familie nouă – cu copii, cu Shandian, cu ei doi. Doar gândul o făcu să zâmbească fără să-și poată stăpâni emoția.

Jin Chao îi sărută pios părul și îi spuse:

– Luna viitoare, de Anul Nou, merg cu tine în Australia s-o vizităm pe mama.

Inima lui Jiang Mu tresări puternic. În acea noapte ploioasă, când plecase din Suzhou, Jin Chao nu mai putea s-o numească pe Jiang Yinghan „mamă”, dar, după atâția ani, putea în sfârșit să-i spună „mamă” dintr-o altă postură.

Valea din jur se întunecă treptat, ultimele raze ale soarelui se scufundară în pământ, iar luna urcă din nou pe cer. De la apus la răsărit, timpul trece ca o suveică.

În prima zi a noului an, Jiang Mu primi o nouă identitate, preluând numele soțului: Jin Mu.

Sfârșit.