Înainte să se întoarcă în China, Jiang Mu tot nu știa unde se află Jin Chao și nu reușea să ia legătura cu el. Dar știa că undeva, el era acolo, și că n-ar fi părăsit-o. Trebuia să se întoarcă.
Nanjing exercita o atracție inexplicabilă asupra lui Jiang Mu. Poate că voia să-și împlinească un vis de demult – oamenii ajung adesea să tânjească după locurile legate de regretele lor. Așa că s-a întors fără să stea pe gânduri.
După ce avionul a aterizat în capitală, nu a zăbovit, ci a pornit direct spre Tonggang. În doar câțiva ani, micul oraș se schimbase radical. Locuințele vechi fuseseră înlocuite de blocuri moderne, tomberoanele de plastic fuseseră înlocuite de pubele inteligente cu sortare automată, iar panourile electronice înlocuiseră indicatoarele cunoscute din stațiile de autobuz.
Fațada mereu schimbătoare ștersese urmele trecutului, dar unele amintiri rămâneau pentru totdeauna gravate în inimă, imposibil de uitat.
Jin Qiang și Zhao Meijuan nu se schimbaseră prea mult, dar Jin Xin devenise o domnișoară. Jiang Mu își amintea că ultima oară când o văzuse, Jin Xin avea doar zece ani. Acum era în primul an de liceu, cu părul tuns scurt, până la urechi, amintindu-i lui Jiang Mu de propria ei adolescență. Spre deosebire de altădată, Jin Xin zâmbi când o văzu. Iar când Jiang Mu îi dărui câteva lucruri, nu se mai retrase timidă, ci spuse ușor rușinată:
– Mulțumesc, soră.
Deși între ele nu fusese o legătură profundă, cuvântul „soră” îi păru lui Jiang Mu neașteptat de apropiat. Într-o clipă, înțelese grija pe care Jin Chao o avusese odinioară pentru ea – chiar dacă legătura era slabă, tot exista între ei o anume afinitate de familie, oricât de firavă.
Întrebă despre Jin Chao, despre cum trăise în acești ani, încercând din nou să-l contacteze, dar Jin Qiang îi spuse doar că Jin Chao le trimitea bani anual, dar venea foarte rar pe-acasă și vorbeau foarte puțin. Nu știau mare lucru despre el, doar că nu se mai întorsese de câțiva ani și probabil se stabilise deja în altă parte.
Cuvintele „se stabilise” îi aduseră un fior rece în piept lui Jiang Mu.
Nici cu San Lai nu mai vorbise de ani buni. Când plecase în străinătate, crezuse că în era comunicării moderne nu te mai poți pierde de cineva, așa cum se întâmpla pe vremuri, când aveai doar telefoane fixe sau scrisori. Nici prin gând nu-i trecuse că, odată ce viețile se desprind cu adevărat, regăsirea poate deveni aproape imposibilă.
Jiang Mu nu rămase mult la Tonggang – doar două zile. Vizită vechiul liceu și făcu o poză la poarta școlii, pe care o postă pe Moments. Pan Kai o văzu imediat și o contactă, întrebând dacă se întorsese în Tonggang și insistând să-i dea o masă.
Jiang Mu nu-l mai văzuse pe Pan Kai de la absolvire. Stabiliră locul întâlnirii, iar Pan Kai veni s-o ia într-un S300 strălucitor. Parcase pe marginea drumului și coborî cu alură impunătoare, îmbrăcat în haine de firmă, cu părul dat pe spate – Jiang Mu nu-și putu stăpâni zâmbetul.
Pan Kai nu se afirmase la bacalaureat în domeniul filosofiei, așa că studiase administrarea afacerilor și, după absolvire, se întorsese acasă să preia afacerea familiei. Acum era director de achiziții – tatăl lui încă nu-i predase toate frâiele, dar la fabrică se descurca din plin.
După ce Jiang Mu urcă în mașină, Pan Kai se așeză cu ea pe banchetă, în timp ce un șofer conducea. Se purta ca un veritabil manager, dar de îndată ce rămăseră singuri în salonul privat, ieși la iveală firea lui teatrală. Îi povesti că Yan Xiaoyi se măritase, născuse gemeni și divorțase abia anul trecut.
Jiang Mu fu uimită – părea că plecase la studii doar de câțiva ani, iar colegii ei trăiseră deja o viață întreagă, cu căsnicii și divorțuri. Era cu adevărat greu de crezut.
Pan Kai era un mare bârfit, trecând de la o poveste la alta, până când Jiang Mu ajunse să se minuneze fără oprire. La un moment dat, o întrebă:
– Dar tu? Cum o duci?
Nici nu apucă Jiang Mu să răspundă, că Pan Kai își aminti brusc ceva:
– A, stai! Eu am crezut întotdeauna că tu și fratele Jiu sunteți rude. Am tăcut atâția ani… dar anul trecut, când fratele Jiu s-a întors, am aflat că nu sunteți legați prin sânge. Am rămas mască…
Cu un clinchet sec, lingura lui Jiang Mu căzu pe farfuria de porțelan. Ridică brusc privirea spre Pan Kai:
– Ce-ai zis? Cum adică Jin Chao s-a întors?
Pan Kai, nedumerit de reacția ei, îi explică:
– La începutul anului trecut, fabrica a avut probleme cu un lot de aprovizionare. Era o comandă pe termen lung și, dacă nu livram, trebuia să plătim despăgubiri serioase. Eram disperat, îmi cădea părul de stres. Niciun oraș apropiat nu ne putea ajuta, și nici cunoștințele din vest. Apoi, într-o zi, primesc un telefon de la un necunoscut care zice că-l cheamă Jin Chao. Îmi citează câteva coduri de produse și mă întreabă dacă asta căutam. Eram în extaz! Îl întreb de preț, și-mi dă o ofertă mai bună decât media noastră. Cei bătrâni din fabrică credeau că e țeapă. El zice: „Vin personal să discutăm.” Când apare, îmi pică fața – era fratele Jiu. Jin Chao era fratele Jiu! Vorbisem cu el zile întregi fără să-mi dau seama!
Aceasta era singura veste despre Jin Chao pe care Jiang Mu o auzise în toți acești ani. De teamă să nu-i scape vreun detaliu, îl întrebă pe Pan Kai din nou și din nou.
Pan Kai spuse doar:
– Nu știu ce face acum. Am vrut să-l invit la masă, să-i mulțumesc cum se cuvine că m-a scos din bucluc, dar a zis că e pe fugă. A stat doar o zi, ne-a ajutat să luăm legătura cu niște furnizori noi și a plecat a doua zi. Venise cu cineva pe care-l numea superiorul lui, dar care, culmea, era foarte respectuos cu el, doar că…
– Doar ce?
Văzând nerăbdarea din ochii lui Jiang Mu, Pan Kai răspunse nedumerit:
– Doar că părea cam lingușitor, îl ținea de braț să-l ajute să urce scările până când fratele Jiu i-a aruncat o privire de nu l-a mai ținut. Tinerii din ziua de azi sunt obsedați de promovări și măriri de salariu.
Datorită intervenției lui Jin Chao, Pan Kai reușise să-și câștige respectul în fabrică și nu mai era privit doar ca un tânăr ajuns acolo prin relații.
Apoi Pan Kai îi spuse lui Jiang Mu:
– După aia mi-am dat seama de ce m-a contactat fratele Jiu tocmai atunci.
Jiang Mu întrebă:
– De ce?
– Îți amintești când l-ai adus pe fratele Jiu să repare mașini la fabrica tatălui meu?
Jiang Mu încuviință, iar Pan Kai făcu un gest scurt din limbă:
– Atunci mi-a spus că într-o zi o să-mi întoarcă favoarea. Eu uitasem complet, am crezut că e doar politețe, dar el a ținut minte, chiar și după atâția ani. Îl respect, e un om de cuvânt.
Jiang Mu nu știa de această promisiune. Inima i se strânse – dacă ținuse minte o datorie față de Pan Kai, de ce nu și-a ținut promisiunea față de ea?
Fruntea i se încruntă ușor:
– Atunci trebuie să ai un mijloc de a-l contacta. Îmi dai și mie numărul?
Pan Kai scoase telefonul și căută:
– Sigur, stai să-l găsesc.
Trimise apoi un șir de cifre. Jiang Mu se încruntă când le văzu:
– E un telefon fix?
– Da, de pe ăsta m-a sunat fratele Jiu.
După ce obținu acel număr de fix care, poate, o putea duce la Jin Chao, Jiang Mu nu mai avu chef de masă.
După ce se despărți de Pan Kai, Jiang Mu porni pe jos cu telefonul în mână, până când se așeză pe o bancă goală într-un colț de stradă. Rămase multă vreme acolo, încercând să se liniștească și să-și adune gândurile, pregătindu-se pentru ce avea să spună, ca să evite orice moment stânjenitor. După multă ezitare, formă numărul. Dar linia era închisă.
Toate speranțele i se prăbușiră. Începu chiar să se întrebe dacă Pan Kai o luase peste picior.
Verifică locația acelui număr fix – era înregistrat în Changchun.
Nu cunoștea deloc Changchun, nu fusese niciodată acolo și nici nu auzise vreodată ca Jin Chao să cunoască pe cineva în zonă. Nu înțelegea de ce ar fi mers Jin Chao tocmai acolo, dar și acel număr era acum deconectat.
Pe drumul de întoarcere, cu cât se gândea mai mult, cu atât lucrurile i se păreau mai ciudate. După cum îl știa pe Jin Chao, nu avea sens să nu se fi dus să-l vadă pe Jin Qiang. Nu era un om fără inimă – chiar și în cei mai grei ani, îi cumpărase medicamente lui Jin Xin și îi ajutase constant. Nu părea deloc genul care să dispară pur și simplu, mai ales acum că dosarul fusese închis.
Totuși, Jin Qiang spusese că nu s-a mai întors de ani buni. Poate că se întorsese, dar dintr-un motiv anume Jin Qiang ascundea asta de ea.
Ce motiv ar fi putut avea Jin Qiang să-i ascundă asta? Singura posibilitate la care se putea gândi Jiang Mu era fraza spusă ieri: „S-ar putea să se fi stabilit undeva.”
O replică aruncată în treacăt care, acum, părea să ascundă un adevăr incomod.
Chiar dacă Jiang Mu nu-i spusese niciodată lui Jin Qiang ce fusese între ea și Jin Chao, Zhao Meijuan înțelesese. Graba cu care îl căutase la ambele vizite făcuse ca sentimentele ei să devină evidente.
Jin Chao trecuse deja de treizeci de ani – era firesc să-și fi întemeiat o familie. Dar gândul că poate avea deja o soție, un copil, undeva, o făcu pe Jiang Mu să simtă că firul invizibil de care se agățase până acum se rupsese brusc, lăsând-o suspendată în gol.
Acea hotărâre fermă cu care revenise în China părea acum smulsă de o forță invizibilă. La nouăsprezece ani, avea încredere oarbă în promisiuni și speranțe, dar timpul smulge, rând pe rând, acea naivitate a tinereții și descoperi lumea așa cum este. Chiar și Yan Xiaoyi, care altădată nu făcea decât să urmărească vedete, fusese deja măritată și divorțată. Cine putea garanta că totul va rămâne la fel?
Dar Jiang Mu nu putea accepta. Îl întrebă din nou pe Jin Qiang după ce reveni acasă, dar acesta insistă că Jin Chao nu se întorsese niciodată.
Viața trebuia să meargă mai departe. Nu se putea agăța de trecut la nesfârșit. Așa că își luă bagajele și porni spre Jiangsu.
Înainte de a se prezenta în Nanjing, făcu un ocol pe la Suzhou – locul unde crescuseră împreună. Voia să-l vadă cu ochii ei. Îi spusese odinioară lui Jin Chao că, după ce plecase în copilărie, obișnuia să lase date de contact la clădirea veche, sperând că, dacă el se va întoarce vreodată, o va putea găsi.
Jiang Mu se gândi că poate și Jin Chao, la rândul lui, lăsase ceva acolo – dacă se întorcea, poate găsea un indiciu.
Însă, când ajunse la locul unde locuiseră împreună nouă ani în copilărie, Jiang Mu aproape că se rătăci. Ansamblul rezidențial vechi fusese complet demolat și înlocuit cu un complex comercial. Toate străzile din jur fuseseră lărgite, ștergând complet imaginea înghesuită și ponosită de odinioară. Dacă nu întrebase la chioșcurile din zonă, nici n-ar fi fost sigură că se află în locul potrivit.
Rămasă pe trotuar, privea în jur neajutorată. În cele 9,6 milioane de kilometri pătrați ai Chinei, cum să-l găsească dacă el nu voia să fie găsit?
Atunci, pentru prima dată, Jiang Mu înțelese cu adevărat că poate aveau să se rateze pentru tot restul vieții…
