Pe drumul de întoarcere, Jiang Mu voia să-i spună ceva lui Pan Kai, simțind că, fără o explicație, modul lui de a înțelege lumea s-ar fi putut zdruncina complet.
Însă, spre surprinderea ei totală, Pan Kai o privi cu ochi plini de admirație și spuse:
– Deci acum înseamnă că ești femeia Fratelui Șapte?
Jiang Mu nu înțelegea de ce, spus din gura lui Pan Kai, suna de parcă ar fi devenit femeia vreunui șef de bandă. Mai important, ce anume admira, de fapt?
Înainte ca Jiang Mu să apuce să răspundă, Pan Kai începu să jure că va duce secretul în mormânt, că nici tunetele din cer nu l-ar face să vorbească. La plecare, îi ceru o binecuvântare divină, apoi plecă în grabă. După acea zi, Jiang Mu îl văzu tot mai rar, fără să știe cât de mare fusese, de fapt, șocul pe care relația lor îl provocase în mintea lui tânără.
Zilele următoare fură o cursă contra cronometru pentru Jin Chao. Jiang Mu îl întrebase când va fi exact competiția, dar el nu-i dăduse niciodată o dată precisă.
Garajul intrase într-un fel de semi-retragere, rămânând doar Xiao Yang care mai servea, ocazional, clienții vechi, fără să mai accepte lucrări complicate.
Când Jin Chao îi spuse că va veni să o ia pe 15, Jiang Mu nu realizase decât după ce ajunse acasă că aceea era ziua ei de naștere – sau mai bine zis, a lor. Se gândi că ar fi frumos să-i pregătească un cadou lui Jin Chao, așa că profita de timpul liber ca să meargă la cumpărături.
Însă, în dimineața de 15, Jiang Mu simțea o emoție ciudată, inexplicabilă. Se trezise cu entuziasm, își prinse în păr o agrafă nouă, cu diamante mici care străluceau, și își alese o rochie albă, simplă. Avea obiceiul acesta încă din copilărie, doar că acum rochiile bufante fuseseră înlocuite cu unele mulate. Apoi așteptă în tăcere să vină Jin Chao.
Așezată la birou, privind în oglindă dantela de la guler, avu brusc senzația ciudată că era o mireasă, în alb sacru, așteptându-și sortitul. O senzație bizară.
La ora patru, Jin Chao îi trimise un mesaj să coboare. Ținând în brațe o cutie de cadou imensă, Jiang Mu găsi un taxi care o aștepta deja. Jin Chao vorbise deja cu șoferul, iar deși GPS-ul arăta că destinația nu era departe, părea destul de izolată.
După ce coborî, Jiang Mu rămase pe marginea drumului. Erau puține mașini, niciun imobil în jur, doar câmpuri întinse în depărtare. Apusul cobora lent, pictând linia orizontului în nuanțe de portocaliu. Jiang Mu privea către soare, silueta ei albă părând învăluită de o lumină cețoasă.
La capătul drumului se auzi vuietul unui motor. Două secunde mai târziu, o mașină neagră sfâșie apusul ca o lamă aerodinamică și opri în fața ei, înainte ca Jiang Mu să o poată vedea clar.
Se uită la mașina din fața ei, complet de nerecunoscut. Deși era în continuare neagră și discretă, întreaga structură fusese refăcută cu fibră de carbon și aliaj de aluminiu. Barele de protecție, pragurile, spoilerele – totul fusese înlocuit, conferindu-i un aspect sălbatic și agresiv. Părea o fiară renăscută.
Designul impunător o lăsă fără cuvinte. Jin Chao deschise ușa mașinii, îmbrăcat în echipament negru de curse, silueta lui înaltă conturându-se în lumina apusului. Îi zâmbi:
– Îmi acorzi onoarea de a fi primul ei pasager? Navigatorul meu.
Chipul lui Jiang Mu se lumină. Îi întinse cutia uriașă pe care o ținea în brațe.
– Ce e asta? – întrebă Jin Chao, mirat.
– Îți spun mai târziu – răspunse ea cu un aer misterios.
Înăuntrul mașinii, interiorul high-tech și structura de protecție o lăsară uimită. Jin Chao o ajută să-și prindă centura de siguranță cu șase puncte. Totul indica faptul că nu era o mașină obișnuită, ci una adevărată de competiție.
După ce termină toate pregătirile, Jin Chao se întoarse spre ea și întrebă:
– Știi care e destinul unui GTR?
Jiang Mu simți cum inima i-o ia la goană. Jin Chao o privi fix:
– Pe pistă, destinul meu e să-l cuceresc. Pregătită?
Jiang Mu înghiți în sec și dădu din cap. Zâmbetul lui Jin Chao se stinse, iar privirea i se făcu ascuțită, ca de foc. Aprinse farurile, iar în următoarea clipă mașina acceleră de la 0 la 100 în 2,5 secunde, aruncând-o într-un vârtej amețitor. Jiang Mu simți cum sufletul i se evaporă, iar apusul deveni o pată neclară. Se auzea doar răgetul motorului, în timp ce Jin Chao o conducea spre un orizont îndepărtat, cu ochii scânteind de o hotărâre neînfricată.
Stând lângă el, cu adrenalina năvălind în tot corpul, Jiang Mu simțea că trăiește o experiență pe muchie de cuțit. Avea să rămână cea mai sălbatică amintire a tinereții sale – în ziua când împlinise 19 ani.
…
Pe măsură ce soarele cobora tot mai jos, Jiang Mu nu mai era sigură unde ajunseseră.
– Am ieșit deja din Tonggang? – întrebă.
– Poate că da. Mergem unde ne poartă drumul – răspunse Jin Chao, nepăsător.
Viteza începu să scadă, iar Jiang Mu zâmbi liniștită. Da. Oriunde ne poartă drumul. Atâta vreme cât erau împreună, ce mai conta unde ajungeau?
Jin Chao coborî geamul, iar Jiang Mu întinse brațul. Vântul îi mângâia pielea cu răcoare. Cum nu aveau o destinație, Jin Chao o lăsă pe ea să aleagă direcția.
Urmându-și instinctul, Jiang Mu îl ghida pe orice drum i se părea interesant. Mașina trecea pe cărări necunoscute, pe marginea câmpurilor, transformând totul într-o aventură în care fiecare cadru părea desprins dintr-o fotografie.
Mai târziu, sub indicațiile ei neîncrezătoare, ajunseră pe un drum îngust, fără iluminat sau intersecții, mărginit de copaci de o parte și de alta. Chiar și în toiul verii, vântul care șuiera le dădea fiori.
Jiang Mu închise geamul, simțindu-se neliniștită. Jin Chao zâmbi, conducând cu o mână și ținând-o de cealaltă.
După vreo zece minute, zăriră lumini pe marginea drumului – un restaurant rustic, la intrarea unui sat. Jin Chao întrebă:
– Ți-e foame?
Jiang Mu dădu din cap. El intră cu mașina în curtea restaurantului.
Fiind vacanța de vară, restaurantul avea câteva mese ocupate, toate în sala de la parter. Proprietara, o femeie de vreo patruzeci de ani, îi întâmpină călduros:
– Avem o masă în curtea din spate, dacă nu vă deranjează. E mai liniște acolo.
Jin Chao o privi pe Jiang Mu, care încuviință din cap, așa că conduse direct în curtea din spate.
Cum toți oaspeții se aflau în față, în spate era într-adevăr liniște. O masă de lemn fusese pregătită, iar fiul proprietarei le aduse un bec. Noaptea era răcoroasă, doi câini se plimbau agale, iar greierii cântau în depărtare. Aerul era curat și proaspăt.
Jiang Mu stătea cu bărbia sprijinită în mâini, în timp ce Jin Chao intrase să comande.
De la primul până la ultimul fel de mâncare, Jiang Mu nu înceta să ridice degetul mare – o performanță, având în vedere cât era de pretențioasă, de obicei.
Descoperirea întâmplătoare a acestui loc o încântă peste măsură. Îi spuse lui Jin Chao:
– Nu sunt eu deșteaptă că am ales drumul ăsta? Dacă ne întorceam sau o luam pe altă rută, cum am fi găsit locul ăsta? Ce noroc pe tine că mă ai!
Jin Chao râse:
– Ai prins obiceiuri de la San Lai?
Jiang Mu se gândi la felul în care San Lai nu rata nicio ocazie să se laude și izbucni în râs și ea.
Când erau aproape gata de plecare, Jin Chao se juca aruncând boabe de porumb găinilor din curte. Jiang Mu îi ceru câteva și se ridică să le hrănească și ea. Pentru o fată crescută la oraș, plăcerea asta simplă era o distracție în sine. Când se întoarse, după ce rămăsese fără boabe, masa de lemn fusese deja curățată, iar în locul mâncării apăruse un tort cu lumânări aprinse. Jin Chao stătea acolo, în lumina caldă a lumânărilor, privind-o adânc.
În acel han de țară, la marginea unui sat izolat, într-un loc unde nu exista nici măcar un chioșc, tortul din fața ei părea apărut prin magie. Jiang Mu își acoperi fața, fericită, întrebând:
– De unde l-ai scos?
Câțiva copii năzdrăvani stăteau lipiți de zid, zâmbind larg către ea, până când proprietara îi alungă, mustrându-i:
– Nu deranjați oaspeții!
Jin Chao îi aminti:
– Se topesc lumânările. Pune-ți o dorință.
Jiang Mu se întoarse repede la masă. Întotdeauna lua dorințele de ziua ei foarte în serios. Îi spuse lui Jin Chao, înainte să închidă ochii:
– Pune-ți și tu una.
După ce termină de murmurat în gând și deschise ochii, lumina lumânărilor dansa pe chipul lui Jin Chao. El nu își pusese nicio dorință. Doar o privea, zâmbind ușor, cu o tandrețe care părea că o absoarbe cu totul. Când lumânările se stinseră, flacăra din ochii lui aprinse ceva în inima lui Jiang Mu.
El întinse mâna să scoată lumânările din tort. Jiang Mu îl privi cu gânduri amestecate. Ea și Jin Chao erau născuți în aceeași zi și, de când se știa, mereu sărbătoriseră împreună.
Când era mică, nu i se părea ceva deosebit – doar aștepta cu nerăbdare tortul. Dar acum, privind la el, înțelese brusc că, în vremurile când familia lor avea greutăți, părinții cumpărau un singur tort pe an, de ziua ei. Așa că Jin Chao sărbătorea doar alături de ea, fără ca ziua lui să fie vreodată amintită, fără măcar un „la mulți ani.”
Jin Chao îi tăie partea cu ciocolată, exact așa cum făcea când erau mici, când ea primea întotdeauna felia cu cele mai multe fructe sau ornamente. Jiang Mu privi tortul din fața ei, copleșită de emoție.
Ținând furculița mică, îl întrebă:
– Tu nu mănânci?
Jin Chao nu era fan dulciuri. Luă doar o înghițitură simbolică.
Jiang Mu nu-și lua ochii de la el. Privirea îi fuge în toate părțile, apoi îl întrebă:
– Care e, de fapt, ziua ta adevărată?
Mâna lui Jin Chao se opri pentru o clipă, apoi reluă mișcarea, amestecând ușor frișca din farfurie. În amintirile lui, nimeni nu-l întrebase vreodată asta. Nu știa dacă sărbătorise vreo aniversare înainte de vârsta de doi ani. După ce se născuse Mu Mu, în fiecare an sărbătorea cu ea. Când era mic, nu înțelegea ce înseamnă ziua de naștere și chiar credea că se născuse în aceeași zi cu Jiang Mu – până când, la școală, a trebuit să-și treacă data nașterii în formulare și și-a făcut buletinul.
Dar, sărbătorind atâția ani pe această dată, ajunsese să o considere ziua lui. Adevărata dată devenise doar o cifră pe niște acte, nimic mai mult.
Jin Chao răspunse simplu:
– Nu contează.
Dar Jiang Mu spuse cu seriozitate:
– Cum să nu conteze? E ziua când ai venit pe lume.
El zise, nepăsător:
– N-a contat niciodată pentru mine. Țin minte doar ziua când ai venit tu pe lume.
Jiang Mu coborî privirea, pieptul strâns de un nod amar. Nu știa de ce, dar simțea o tristețe profundă. Ea se bucurase în fiecare an de aniversările lor comune, dar pentru el, nu fusese niciodată ziua lui. O milă dureroasă îi strângea inima.
Jin Chao observă că Jiang Mu mânca tort în tăcere, cu ochii roșii. Se aplecă spre ea:
– Ce e?
Jiang Mu își coborî capul și mai mult. Văzând-o cum evită privirea, Jin Chao glumi:
– Nu-mi spune că plângi?
Când ea nu răspunse, Jin Chao se încruntă, se ridică și o trase ușor de pe scaun, aplecându-se spre ea, surprins:
– De ce plângi din cauza asta?
Jiang Mu ridică privirea, cu ochii plini de lacrimi, și abia putu murmura:
– Simt că ți-am greșit.
Expresia lui Jin Chao se înmuiă. O trase aproape, sprijinindu-i capul de pieptul lui, și o mângâie cu blândețe:
– Prostuțo.
Jin Chao era genul de om care nu arăta lacrimi niciodată. Oricât de mare ar fi fost necazul, ochii lui rămâneau uscați. Așa fusese dintotdeauna – încăpățânat și tăcut, cu maxilarul încleștat chiar și atunci când era bătut, incapabil să ceară ajutor sau să-și arate slăbiciunea.
Așadar, nu putea înțelege de ce Jiang Mu izbucnea în plâns în cele mai neașteptate momente. Putea plânge uitându-se la desene animate, când un purceluș își pierdea mama sau când o fetiță își scăpa acadeaua. Jin Chao se amuza mereu văzând-o așa și nu rata nicio ocazie să o tachineze.
La vremea aceea, probabil nu și-ar fi imaginat vreodată că, într-o zi, lacrimile acestei fete aveau să-i strângă inima cu atâta forță. Îi atinse buzele cu degetul plin de frișcă:
– Acum arăți și mai caraghios. Hai, plângi mai tare, să te văd.
Jiang Mu se opri brusc din plâns și izbucni:
– Dacă mai faci așa, nu mă mai joc cu tine!
Zâmbetul lui Jin Chao se lărgi, apoi se aplecă și-i atinse buzele cu ale lui, șoptind cu voce joasă:
– Vrei să te joci cu mine? Ce vrei să jucăm?
Mâinile lui îi cuprinseră talia, strângând-o cu o forță jucăușă. În lumina slabă, sub cerul presărat cu stele și lună, atmosfera deveni ireal de caldă. Jin Chao părea că-i trimite fiori în tot trupul. Jiang Mu simți cum i se înmoaie genunchii și cedă:
– Gata, nu mai joc nimic.
Nu avea cum să-l întreacă pe Jin Chao în jocul periculos al seducției.
Mai târziu, împărțiră tortul cu fiul mic al proprietarei și cu nepotul aflat în vizită. Când trecură prin sala din față, Jiang Mu observă un guzheng acoperit cu o pânză într-un colț. Ridică o margine, curioasă, iar proprietara o întrebă zâmbind:
– Știi să cânți la guzheng?
Jiang Mu se întoarse și răspunse:
– Puțin.
Femeia explică că instrumentul fusese cumpărat ieftin de la o învățătoare din sat anul trecut și că-l păstrau mai mult ca decor. Copiii care veneau în vizită îl mai ciupeau din curiozitate, dar nu primiseră niciodată un musafir care chiar să știe să cânte.
Jiang Mu îl privi pe Jin Chao, care stătea în curtea de afară și-și aprindea o țigară. Apoi se întoarse către proprietară și întrebă încet:
– Pot să cânt?
– Desigur! răspunse femeia cu un zâmbet.
Jiang Mu trase pânza, găsi un set de pene de plastic în capătul instrumentului, potrivi podurile și începu să acordeze corzile. La primul sunet, Jin Chao se întoarse.
Ea se așeză în fața guzheng-ului vechi, în rochia ei albă, luminată de becul cald. Când ridică mâna și lăsă în jos încheietura, o melodie lină și melodioasă începu să curgă dintre degete. Jin Chao o privi, țigara arzând încet între degete, în timp ce silueta ei se suprapunea cu amintirile lui. Avea doar șase ani când începuse să învețe guzheng. Iarna, pielea de pe degete i se desprindea din cauza benzilor adezive, și plângea în timp ce exersa, incapabilă să ducă la capăt chiar și un cântec simplu pentru copii.
Nu fusese niciodată foarte talentată în muzică – învățase greu chiar și notația numerică. Dar melodia lină care curgea acum dovedea ani întregi de efort.
Oaspeții din interior se strânseră în jurul ei. Unii făceau poze, alții se opriseră doar s-o asculte. Jiang Mu interpreta varianta pentru guzheng a piesei Visuri suflate spre țărmul de vest.
„Vântul de sud îmi știe inima, suflând visuri către insula din apus. Venit în floarea tinereții, plecat cu părul albit, fără să pot uita, fără să încetez să te caut.”
Notele delicate purtau o emoție puternică, atrăgând ascultătorii într-o lume poetică. Fetița stângace de altădată devenise o prezență care putea captiva o întreagă sală. Mișcările degetelor, privirea ei pierdută printre sunete – totul era de o frumusețe rară.
Când piesa se încheie, ecoul notelor rămase suspendat în aer fu urmat de aplauze. Jiang Mu se întoarse surprinsă, neștiind câți se strânseseră în spatele ei. Îl căută pe Jin Chao cu privirea și-l zări în afara mulțimii, privind-o cu intensitate arzătoare.
