Feng Xiyang ținea o piesă de șah, părând adâncită în gânduri, dar nu o așezase de mult timp. Împărăteasa Mamă o privi o vreme, apoi întrebă blând:
– Xiyang, te frământă ceva?
Tresărind din visare, Feng Xiyang roși de jenă și se grăbi să-și ceară iertare. Împărăteasa Mamă nu păru deranjată, aruncă piesa de jad negru în coș și zâmbi:
– Nu-i nimic. Dacă ai ceva pe suflet, spune-mi. Poate pot să te ajut.
Xiyang aruncă instinctiv o privire spre slujnicele care stăteau deoparte. Împărăteasa Mamă înțelese și făcu un semn. În câteva clipe, toate slujitoarele părăsiră sala, iar ultima închise ușa în urma ei.
– Acum poți vorbi deschis, – spuse ea, bătând cu palma locul de lângă ea.
Xiyang se ghemui alături și, privind-o cu ochi mari, rosti încet:
– Nici nu mai știu ce-mi doresc. Nu pot să mă gândesc la nimic altceva. Mintea mi-e plină doar de ea.
Împărăteasa Mamă întrebă gânditoare:
– El? Xia Jingshi?
– Nu, – clătină Xiyang din cap. – E vorba de Fu Yixiao. Împărăteasă Mamă, de ce am mereu senzația că ea este în inima soțului meu? Chiar dacă aș putea să o ucid, n-aș putea niciodată să-i șterg din suflet…
– Copil prostuț, – spuse cu blândețe bătrâna, apucând-o de mână. – De ce ai devenit dintr-odată atât de pesimistă? Dacă Împăratul ți-a promis ajutorul, ar trebui să ai încredere în el.
– Dar Împăratul a spus că planurile s-au schimbat… Iar soțul meu mi-a spus că sentimentele lui pentru mine nu vor fi afectate, indiferent de ce se întâmplă cu Fu Yixiao… Eu doar vreau să mă iubească. De ce tot ce fac pare să-l îndepărteze și mai mult?
Xiyang își stăpâni lacrimile, vocea îi devenea tot mai slabă:
– Mi-e teamă. Mă tem că atunci când o va vedea pe Fu Yixiao, va uita de tot restul…
– Ochii lui sunt tulburați de amăgiri, – zise Împărăteasa Mamă cu blândețe. – În fond, nimeni nu e de neînlocuit în lumea asta. Doar că el încă nu a înțeles asta. Tu trebuie doar să ai răbdare. Dacă Împăratul spune că va reuși, atunci cu siguranță va reuși.
Soarele de amiază ardea necruțător. Nu doar Ling Xueying, ci și celelalte slujitoare își trăseseră perdelele căruțelor, încercând să țină piept căldurii.
Fu Yixiao și Feng Suige călăreau în fruntea alaiului, umăr la umăr. Feng Suige privi încruntat spre soarele arogant de deasupra, apoi către Yixiao, care își îngustase ochii din cauza luminii orbitoare. Spuse resemnat:
– Mai bine te întorci în trăsură, să-i ții companie lui Xueying sau să dormi puțin. Soarele e prea aprig.
Yixiao făcu un gest nerăbdător:
– M-am săturat să fiu închisă acolo. Mă urc pe pereți. Mai bine stau afară, la soare…
Deodată se opri, punându-și mâna streașină la ochi și zărind ceva în depărtare:
– Acolo par a fi cai de cavalerie.
Fără să aștepte răspuns, își înțepă calul și porni într-un galop scurt. Feng Suige o urmă imediat.
Cei patru călăreți întâlniți veneau și ei în pas întins, iar cele două grupuri se ciocniră aproape din zbor. Când conducătorul lor o recunoscu pe Yixiao, rămase uimit:
– Prințesă… Înălțimea Voastră… Ce căutați aici?
Văzând că cei patru urmau să descalece și să se plece, Yixiao îi opri:
– Nu e nevoie de formalități. Din ce unitate faceți parte? Știți cât de grave sunt rănile Alteței Sale, Prințul de Nan, și ale consilierului Xiao?
Conducătorul ezită, apoi răspunse:
– Acest umil ofițer face parte din Garda Imperială. Cât despre Prințul de Nan și Consilierul Xiao… am auzit că rănile lor sunt destul de serioase…
Fu Yixiao încruntă sprâncenele, apoi îl privi cu suspiciune:
– Un incident atât de grav și tu doar ai „auzit”? Ne aflăm în teritoriu Shusha. Ce căutați aici îmbrăcați civil?
Ofițerul se poticni:
– N-am fost prezent la momentul accidentului… După aceea, totul a fost haotic…
Feng Suige, până atunci tăcut, tuși ușor și interveni cu un ton senin:
– Nu-ți amintești? Tu ai aranjat ca oamenii să ne întâmpine de îndată ce Ning Fei intra în teritoriul Jinxiu.
Fu Yixiao se întoarse spre el, nedumerită, în timp ce ofițerul aprobă repede:
– Da, da! Generalul Ning ne-a trimis. Iertați-mi îndrăzneala, dar cine sunteți?
Feng Suige zâmbi ușor:
– Prințul Suige din Shusha.
Privindu-l cu ochi măriți, ofițerul rămase mut, iar Feng Suige se întinse lejer în șa:
– Tsk… Sper că e un oraș mai mare înainte. Azi sunt obosit…
– Este, este! Nu e departe! Mergem imediat să pregătim locul pentru Înălțimea Voastră și pentru Prințesă!
– Foarte bine, mulțumesc pentru osteneală.
– Cu plăcere, Înălțimea Voastră. Plecăm imediat…
Când ofițerul se pregătea să întoarcă calul, Feng Suige îl opri:
– Sunt cam pretențios cu mâncarea și locul de odihnă. Luați-i cu voi pe oamenii mei, vă vor ajuta.
Fără să lase loc de refuz, făcu un semn spre alai. Patru soldați din escorta Shusha se desprinseră și veniră imediat. Feng Suige le dădu câteva instrucțiuni scurte, apoi îi trimise împreună cu ceilalți.
Pe măsură ce cei opt călăreți se depărtau, zâmbetul lui Feng Suige se șterse treptat.
– Îmi amintesc clar că i-am spus lui Ning Fei să trimită oameni abia după ce se întoarce în capitală…
Fu Yixiao se opri brusc:
– Au mințit!
– Nechibzuită, – oftă Feng Suige, clătinând din cap. – Nu înțelegi de ce am ținut morțiș să vin cu tine?
Stătea acum încrucișat în trăsura lui Xueying, sorbind încet un ceai de ginseng pe care i-l dăduse Yixiao. Tonul îi deveni grav:
– De mult am suspiciuni cu privire la întreaga poveste, dar n-am vrut să te îngrijorez. Cred că rănile lui Xia Jingshi și ale lui Xiao Weiran nu sunt atât de grave cum se spune. Sau poate că nu sunt răniți deloc. Și dacă e așa, atunci Ning Fei e în pericol.
Xueying se ridică speriată, dar Yixiao o trase înapoi, mângâindu-i mâna. Întoarse privirea spre Feng Suige:
– De ce?
– Dacă ar fi avut loc un accident adevărat, iar ei ar fi fost cu adevărat grav răniți, nu ar fi avut niciun rost să-l cheme înapoi pe Ning Fei. Să fim sinceri: un teritoriu cât Jinxiu nu se poate lipsi de un prinț, dar nu poate funcționa nici fără un general diplomatic? Mesajul nu era pentru el. Era pentru tine.
