În lumina blândă a lampioanelor de hârtie și a lumânărilor, Xia Jingshi ședea nemișcat la masă, numărând fără voie picăturile clepsidrei de apă.
În clipa în care copacul masiv se prăbușise, Xiao Weiran îl împinsese cu toată forța din calea pericolului. Așa se făcuse că Xia Jingshi scăpase doar cu câteva zgârieturi, în vreme ce Weiran suportase întreaga greutate a impactului. De atunci, zăcea grav rănit, fără semne de îmbunătățire. Totuși, medicul spunea că erau doar leziuni interne și că, cu repaus, se va însănătoși treptat.
Frânghia ruptă fusese găsită. O privire era de ajuns pentru a vedea că era veche, scorojită de soare și vânt, cu o ruptură neregulată, fără urme de sabotaj. Dar meșterii juraseră că frânghia livrată împreună cu trunchiul fusese nouă…
O înlocuise cineva? Dacă nu fusese un accident, atunci ce se întâmplase de fapt?
Xia Jingshi își frecă tâmplele, cuprins de frustrare, apoi se ridică și deschise fereastra lăsată întredeschisă. O adiere rece de noapte pătrunse înăuntru.
Dincolo de rănile lui Weiran, îl tulbura și apropierea tot mai evidentă a lui Feng Xiyang de familia imperială din orașul interior — dacă nu era vorba de pelerinajul impus, nu ar fi călcat vreodată în capitala imperială.
Plănuise să se întoarcă în Lu după mutarea mausoleului mamei sale, dar cu starea lui Weiran, plecarea nu mai putea avea loc curând — cel puțin o lună aveau să rămână blocați aici.
Nu-i rămânea decât să se roage să nu mai apară alte nenorociri.
În zori, când lumina abia se zărea, un călăreț singuratic gonea pe drumul oficial de lângă Cetatea Strălucitoare. Nările calului scoteau spumă albă, semn al epuizării.
De când intrase în granițele Regatului Splendid, Ning Fei își lăsase în urmă toți cei patru locotenenți. Schimba cai la fiecare post de graniță, reaprovizionându-se din mers. Fără oprire, în mai puțin de zece zile, ajunsese în capitala imperială.
Când orașul exterior se zări în depărtare, Ning Fei își încleștă dinții și izbi din bici în spinarea calului, mărind goana către poarta cetății.
– Deschideți poarta! – strigă Ning Fei, sărind din șa și ștergându-și fața udă de sudoare și rouă. Bătu cu pumnul în poartă. – Ce gardă e de serviciu? Deschideți poarta!
– Nici nu s-a luminat bine și deja faci atâta gălăgie? – o voce somnoroasă răsună de pe ziduri. Când garda îl zări pe Ning Fei, tresări și se învioră. – Ah, generalul Ning! V-ați întors!
Ning Fei nu mai apucă să răspundă că soldatul deja dispăruse în interior.
Într-o clipă, se auzi zgomotul greu al zăvorului tras, iar poarta se deschise larg. Ofițerul de serviciu și câțiva soldați ieșiră în grabă.
– Generalule, v-ați întors mai devreme decât credeam. Ne așteptam să dureze cel puțin două săptămâni. Unde sunt ceilalți?
– Eu am venit înainte, – spuse Ning Fei scurt, urcând din nou în șa. – Cum e Prințul? Unde se află?
– Alteța Sa, Prințul de Zhen Nan, e în afara oricărui pericol. Se află la Palatul Mingde…
La auzul acestor cuvinte, Ning Fei își înclină ușor capul în semn de mulțumire și porni în galop. Sunetul copitelor sale se pierdea în liniștea rece a dimineții.
– Ne-a mulțumit, – murmură ofițerul, privind către colegii săi. – Ați auzit? Ne-a zis mulțumesc. E, uite că a meritat să stăm de pază atâtea zile…
În colțul carului, Feng Suige se rezema de perne, cu Fu Yixiao dormind în poala lui. Îi dădu ușor părul la o parte de pe obraz, apoi începu să se joace absent cu șuvițele din vârf.
În acea noapte de primăvară când o răpise, tot așa o privise. Doar că atunci chipul ei adormit era senin, pașnic. Acum, chiar și în somn, sprâncenele i se încruntau. Fu Yixiao, care ziua ardea ca o flacără, părea acum fragilă și tristă, frumoasă dar singuratică.
Poate din cauza unei gropi în drum, carul se zdruncină ușor. Yixiao se trezi speriată. El o mângâie pe spate și îi șopti:
– Nu e nimic, culcă-te la loc.
Yixiao îi zâmbi vag, se întoarse cu spatele și adormi din nou.
La insistențele ei, Xueying se mutase din carul propriu și dormea împreună cu Yixiao. În fiecare noapte, Yixiao se trezea în ascuns și stătea de pază până la ivirea zorilor. Abia după ce garda imperială se ridica, se strecura în carul lui Feng Suige pentru a trage un pui de somn.
Feng Suige îi urmărea cearcănele fine și își amintea cum o întrebase de ce ținea neapărat să o păzească personal pe Xueying. Ea rămăsese tăcută o clipă, apoi răspunsese doar:
– Mi-e teamă.
Da, îi era teamă.
Se temea că, dintr-o clipă de neatenție, Xueying avea să-i dispară din nou din față. Dacă i s-ar fi întâmplat ceva, Yixiao nu s-ar fi iertat niciodată. Iar el nu mai voia să vadă în ochii ei acea moarte tăcută — ar fi fost doar un trup fără suflet, nu Fu Yixiao…
Așa cum îi spusese, fiind fiu și moștenitor, avea prea multe lucruri pe care nu le putea schimba. Încă se simțea vinovat că o răpise atunci.
Dacă n-ar fi adus-o înapoi în Xu Sha, dacă n-ar fi atras-o în acest vârtej al intrigilor, poate că trăia acum fericită într-un colț liniștit al lumii, fără griji, fără teamă.
Dar nu regreta. Dacă n-ar fi făcut acel gest, cum ar fi putut fi acum alături de ea, privind-o cu lăcomie în somn, așteptând clipa când avea să-i zâmbească din nou?
De aceea, încerca mereu să răscumpere greșelile tatălui său. Tot ce-și dorea era ca într-o zi, bătrânul său să o înțeleagă cu adevărat pe Yixiao, iar ea să-i poată ierta, cândva, cuvintele aspre și intransigența de odinioară. Iar de atunci încolo, să nu mai existe ranchiună între ei.
Doar că nu știa cât de departe era acea zi.
