Yi Xiao stătea la marginea patului, îmbrăcată în haine simple de țărancă, privindu-l cu o expresie amestecată pe bărbatul adormit din fața ei. O iubise mereu cu o inimă curată, iar ea nu-i dăruise niciodată prea mult în schimb.
Pe plaja pietroasă din apropiere se aflau câteva case modeste. Gospodarii inimoși îi primiseră pe cei doi, oferiindu-le odaia lor, unde Feng Suige, abia conștient, fusese întins. Rănile îi fuseseră legate sumar, hainele ude îi fuseseră schimbate cu niște veșminte din bumbac moale, cu ajutorul bărbatului casei.
Feng Suige se încruntă și se mișcă ușor, împingând instinctiv păturica subțire. Yi Xiao se ridică și i-o trase din nou peste umeri. Nu puteau reveni acum în cetatea regală, iar până când Feng Suige avea să-și revină, ea nu știa la cine să apeleze.
Când se lăsă seara, trupul lui Feng Suige deveni încet-încet fierbinte ca jarul, fără să transpire deloc. Yi Xiao îl acoperi iar și iar, dar el tot o dădea la o parte.
După o clipă de ezitare, Yi Xiao încui ușa cu grijă, își aruncă pantofii și se urcă în pat, cuprinzându-l strâns pe Feng Suige sub pătură.
Căldura de sub învelitoare deveni curând greu de suportat. Chiar și Yi Xiao simțea cum fierbea, dar nu renunță. Feng Suige începu să se zbată slab, dar ea îl ținu cu putere, strângându-i mâinile și picioarele, suportând arșița alături de el.
Trupul i se udă de sudoare, dar abia atunci fruntea lui Feng Suige începu să se umezească. El gemea slab, respira sacadat. Văzându-l astfel, Yi Xiao simți cum o strânge durerea în piept. Îl strânse și mai tare, fără să-i dea voie să se elibereze.
Târziu, în miez de noapte, febra începu să-i cedeze.
Yi Xiao îl cuprinse ușor, așezându-și capul pe pieptul lui. Ascultându-i bătăile line ale inimii și respirația regulată, simți pentru întâia oară un fel de siguranță pe care nu o cunoscuse niciodată.
Trase pătura peste ei, lăsându-se cuprinsă de mireasma lui caldă. Încetul cu încetul, încordarea i se risipi din trup, și adormi adânc, cu el în brațe.
Când lumânarea roșie ardea pe jumătate și zorii începeau să se strecoare prin hârtia ferestrei, Yi Xiao se trezi cu inima împăcată și trupul cald.
Se întoarse spre Feng Suige și tresări ușor, apoi zâmbi: ochii lui negri o priveau adânc, fără să clipească.
– Te simți mai bine? întrebă ea încet. Ți-e foame?
Trupul lui Feng Suige se încordă. Clipind rar, rămase o vreme tăcut, apoi spuse rece:
– De ce nu ai plecat încă?
Zâmbetul i se stinse. Yi Xiao îl privi câteva clipe, apoi trase încet pătura, se ridică și coborî din pat.
O fiară tot fiară rămâne, rănirea nu e decât un mic preț. Fuseseră prea orbiți. Ea uitase cine era cu adevărat, orbită de milă. Acum nu-i rămânea decât să-l lase să muște din ea cu poftă, luând înapoi totul, cu dobândă.
Așa-i trebuia! Ce greșeală! Ce rușine!
Cum de crezuse că îi pasă? Cum de sperase că e la fel de singur ca ea?
Când degetele i-ajunseră pe podea, Feng Suige o cuprinse brusc, îngropându-și fața în umărul ei. Rosti cu glas tremurat, aproape jalnic:
– Nu pleca… nu vreau să pleci…
Yi Xiao se zbătu furioasă, dar nu reuși să scape. Se răsti printre dinți:
– Lasă-mă, mă doare!
– Nu te las. Știu că am zis prost, dar tu m-ai enervat prima, mormăi el cu o mină serioasă. – Numai la el te gândești. Niciodată nu-ți pasă ce simt eu.
– Tot ce-mi doresc e să te arunc înapoi în râu, îi răspunse Yi Xiao cu dispreț. – Atât de puțină încredere ai în mine? Am deschis larg porțile sufletului pentru tine, iar tu… Tu vrei să plec? Și unde, mai exact?
Feng Suige o privi uluit. Niciodată nu fusese atât de sinceră. Crezuse că era împăcat, dar tot simțise lipsa a ceva. Acum, piesa lipsă tocmai se așezase.
Yi Xiao își sfârși cuvintele într-o suflare. Îl văzu rămânând mut și, încruntându-se, se desprinse din îmbrățișare. Fără să-și ia încălțările, se îndreptă desculță spre ușă.
Feng Suige sări să o oprească, dar se clătină, sleit. Yi Xiao îl prinse din zbor și îl ajută să se așeze, certându-l blând:
– Întinde-te! Ce te-ai apucat?
Simțindu-se ușurat, Feng Suige se lăsă greoi pe ea, zâmbind:
– Nu-mi vine să cred… că mi-ai zis toate astea. Am încercat atât de mult. Nu mi-a păsat de tata, doar ca să pot sta lângă tine și să nu te mai doară.
Yi Xiao se prefăcu că nu aude. Îl împinse:
– Nu ai oase în tine? Ești greu. Stai aici, mă duc să-ți aduc ceva de mâncare…
Dar ochii lui Feng Suige nu se dezlipeau de buzele ei. Și, înainte să mai rostească altceva, se aplecă și îi fură un sărut.
Atât de ușor, abia simțit. Ca o picătură de rouă pe o coardă de lăută.
Poate acesta era cu adevărat primul lor sărut. Începutul.
Feng Xiyang stătea amețită într-un foișor de lângă iazul Ning Bi. Din senin, o adiere răcoroasă se ridică de la pământ, făcându-i părul să zboare în toate părțile. Întinse o mână să și-l adune, iar un fir i se prinse între buze și degete, gâdilându-i pielea. Își acoperi instinctiv buzele cu palma.
În ziua aceea, în toiul unei conversații, Împăratul o trăsese brusc aproape. Încercase să se ferească, dar el o strânsese tare la piept și îi apăsase buzele.
Atunci, Feng Xiyang avusese senzația că murise și înviase. Ca și cum o prăpastie adâncă o trăgea în jos. Înainte de a se scufunda cu totul, văzu o rază de lună și, disperată, întinse mâna spre ea. Dar n-a prins nimic.
Răsuflarea lui, mirosul proaspăt al gurii lui, buzele reci și subțiri, pupilele negre aproape lipite de ale ei — era exact ca Xia Jingshi…
Xia Jingshi!!
Feng Xiyang găsi o forță neașteptată și îl împinse cu putere. În timp ce el rămânea uimit, ea se retrase câțiva pași, izbindu-se de un copac. Lacrimile îi curgeau pe obraji.
– Cum ai putut… ești Împăratul…
El își îngustă privirea.
– Și ce dacă?
Feng Xiyang respiră adânc, încercând să se stăpânească. Apoi spuse cu răceală:
– Sunt deja soția Marchizului de Zhen Nan. Te rog, Înălțimea Ta, arată puțin respect.
Împăratul o privi un timp, apoi zâmbi.
– Dacă ți-aș oferi titlul de Împărăteasă și ți-aș cere să alegi din nou, tot pe el l-ai alege?
– Da, răspunse Xiyang fără ezitare.
– Foarte bine, râse el. Doar pentru acel „da”, m-am hotărât să te ajut. Vrei să știi care este cel mai mare obstacol între voi?
– Nu înțeleg ce vrei să spui, Înălțimea Ta.
– Înțelegi. Fu. Yi. Xiao.
Feng Xiyang încremeni.
– Xia Jingshi mi-a cerut să-i ofer un titlu. După ce va ieși edictul, va deveni o prințesă, la fel ca tine. Știai asta?
Ea clătină încet din cap.
– Dacă tot ești atât de isteață, o să-ți vorbesc direct. Ajută-mă să recuperez puterea militară de la Xia Jingshi și te ajut să-i smulgi inima lui Fu Yixiao. După ce se termină totul, el va fi în continuare Marchizul de Zhen Nan, iar tu, soția lui. Totul rămâne neschimbat, în afară de o singură persoană. Fără Fu Yixiao, cu mintea ta, n-ai să-l ai cu totul?
– Cum ai de gând să o smulgi? Vrei să o omori?
Împăratul zâmbi misterios și nu răspunse.
– Tu doar răspunde-mi: da sau nu.
– Vreau să știu de ce.
– Îți spun de ce, rosti el încet, privind cerul.
– Tot ce-i place lui, vreau să am. Și dacă nu pot… prefer să distrug.
