Dan Er se opri, observând energia ce izvora din vârful degetelor ei, și păru și mai încântat.
– Se spune peste tot că ai devenit o ratată, dar eu văd altceva. Încă poți s-o folosești, nu-i așa?
Totuși, comparativ cu trecutul, era vizibil mai slabă. Dan Er simțea un soi de regret, dar și o ușurare — în starea actuală, Mingyi nu-i mai reprezenta o amenințare reală.
Continuă:
– Dacă tot o mai poți folosi, hai să facem o învoială. E simplu. Vreau o hartă a reședinței lui Ji Bozai. În schimb, nu-i voi spune nimic despre identitatea ta.
Genele lui Mingyi tresăriră, apoi zâmbi — dar zâmbetul nu-i atinse ochii.
– Șantajul tău se poate folosi și data viitoare.
– Nu-i mai bine decât să afle chiar acum Ji Bozai cine e femeia cu care împarte patul?
Mingyi făcu un pas în lateral, lăsând ușa liberă.
– Atunci du-te, spune-i că fata cu care se culcă e moștenitoarea legitimă a clanului Ming. Hai să vedem dacă te crede pe cuvânt… un biet îmblânzitor din Chaoyang.
Dan Er dădu ușor din cap și râse:
– N-ai nevoie să mă provoci. Știi mai bine decât mine cât de suspicios e Ji Bozai. Nici nu-i trebuie dovezi. Odată ce-l faci să bănuiască, va căuta, și va găsi.
Mingyi își încleștă pumnii.
– Nu cer mult, doar o hartă, spuse el. Și nici nu mă grăbesc. Adu-mi-o la prăvălia de țesături în decurs de trei luni. Nu-i așa greu pentru tine.
Nu greu? Nici vorbă.
Mingyi știa cât de periculos era. Ji Bozai era ca un tigru adormit — dacă nu-l tulburai, nu te atingea. Dar dacă da… îți lua capul. Chiar și ultima vizită într-un birou retras fusese un risc enorm — dar să-i cartografieze întreaga reședință principală?
Totuși, Dan Er avea dreptate. Ji Bozai era suspicios. N-avea nevoie de dovezi clare — doar câteva vorbe credibile și se năștea bănuiala.
Doar gândul că favoritul actual pentru Turnirul celor Șase Cetăți ar afla că femeia lui era campioana de acum câțiva ani o făcu să tremure ușor. Mingyi își lăsă ochii în jos și oftă:
– De ce ar avea nevoie un îmblânzitor de fiare din Chaoyang de harta reședinței unui preot din Muxing?
– Ji Bozai nu-i un om obișnuit. Energia lui ar putea rivaliza cu a ta de odinioară, ridică Dan Er o sprânceană. Tu știi asta — de-aia te-ai apropiat intenționat de el.
Mingyi nu răspunse. Era adevărat că se apropiase intenționat de Ji Bozai, dar Dan Er nu ghicise motivul. Și ea nu avea de gând să i-l spună.
– În afară de tine, cine mai știe cine sunt? întrebă ea.
– Stai liniștită, doar eu. Ceilalți doar urmează ordine, flutură el din mână.
Atât? Atunci era ușor de redus la tăcere.
Sprâncenele i se relaxară ușor. Mingyi se întoarse:
– În trei luni, o voi duce la magazinul tău.
– Să fim clari, zise Dan Er cu un zâmbet în spatele ei. Dacă în trei luni nu primesc harta sau dacă sunt trădat… numele tău va fi scris pe toate zidurile din Cetatea Muxing.
Mingyi ieși din cameră cu un gest scurt. Trei luni erau timp destul — o puteau folosi drept amânare.
Dar Dan Er mințise. În timp ce mergea pe coridor, privirea lui Mingyi se întunecă. Dan Er, îmblânzitor de fiare din Curtea Interioară a Chaoyangului, nu apărea într-o cetate străină fără motiv. Printre cele Șase Cetăți existau mulți maeștri. Dacă scopul era câștigarea turneului prin eliminarea rivalilor, atunci nici eliminarea lui Ji Bozai nu era de ajuns.
Oare aveau și ei bănuieli despre secretul lui Ji Bozai?
Pupilele i se contractară. Mingyi strânse din dinți.
– Domniță, sunteți cam… aoleu!
Se izbi de două persoane. Mersul ei încordat le dezechilibră, iar fata din față fu trasă puțin înapoi. Noroc că bărbatul de lângă o prinse și întrebă grijuliu:
– Ești bine?
Fata își duse mâna la piept și o privi cu asprime pe Mingyi.
– Nu vezi pe unde mergi?!
Apoi se agăță cochetă de brațul bărbatului:
– M-ai speriat…
Mingyi își mută privirea spre el. Sprâncene frumoase, ochi limpezi — cine altul, dacă nu Ji Bozai?
Nici el nu se așteptase s-o întâlnească aici. Inima îi tresări, iar brațul cu care o ținea pe fată se relaxă instinctiv.
Fata mai că se topea de afecțiune, dar când el o lăsă, căzu în fund:
– Aah!
Mingyi ezită o clipă, apoi redeveni rapid bețivă prefăcută. Se legănă spre Ji Bozai, ridicând ochii umezi spre el.
– Semeni cu stăpânul meu, spuse cu un chicot molipsitor, ochii strălucind ca valurile sub lună.
Ji Bozai fu orbit pentru o clipă de frumusețea ei și o trase instinctiv în brațele lui:
– Dacă tot avem un astfel de destin, nu rămâi cu mine?
Unghia pictată i se plimbă pe piept, apoi îl atinse ușor. Mingyi ieși din brațele lui, clătină din cap și porni mai departe:
– Eu am deja un stăpân. Nu-mi trebuie altul.
Ji Bozai își scărpină nasul, stânjenit. Fata asta nu era cu adevărat amețită, doar își turna supărarea pe el, ascunsă în aburii vinului. Ce coincidență să dea peste ea chiar la Hua Biezhi…
Fata de pe jos își bătu piciorul nemulțumită:
– Domnule!
Dar el nici nu se sinchisi. O urmări pe Mingyi și-i șopti:
– Ce-ar fi să vorbim când ajungem acasă?
Mingyi chicoti, ca și cum îl auzise, dar totuși își continuă pașii legănat spre sala ei.
Când intră Ji Bozai, găsi o încăpere plină de slujnice și bătrâne adormite de vin.
Mingyi se așeză și-i împinse coatele femeii de lângă ea:
– Doico, cum de-ai adormit? Ai zis că bei cu mine până la capăt…
Femeia mormăi ceva, se întoarse pe cealaltă parte și se lipi de borcanul cu vin.
Mingyi rămase o vreme așa, privind în gol. Apoi ridică ochii spre Ji Bozai:
– Domnule… eu nu sunt frumoasă ca fata de mai devreme?
Ji Bozai tuși ușor:
– Tu ești cu mult mai frumoasă.
– Atunci… poate nu mai sunt la fel de proaspătă ca ea, zise ea cu un oftat, fluturându-și genele ca aripile unui fluture. Azi sunt amețită. Poate mâine, când mă trezesc, n-o să-mi mai amintesc nimic.
– Yi’er…
Simțind o ușoară durere în inimă, o trase în poală.
– Azi chiar era o chestiune oficială. N-am avut încotro… m-am întâlnit cu niște persoane.
Moartea bruscă a lui Qi Bai îl pusese pe Zhao Sipan sub presiune, iar acesta scotocea disperat după oricine avusese vreo ranchiună cu prințul. Ji Bozai voise să afle cum avansa ancheta, așa că acceptase o întrevedere cu câțiva funcționari superiori din Sala Sipan — și băuse puțin după ce ieșise din curtea interioară.
Cât despre fata aceea… era doar parte din decor. Un teatru social.
…Deși nici el nu prea credea scuzele astea.
Femeile, ca florile — dacă-s frumoase, de ce să nu le culegi? De ce să-ți cauți motive?
Dar Mingyi părea cu adevărat rănită. Deși dădea din cap și-l asculta, lacrimile i se rostogoleau pe obraji.
– Nu-ți face griji, domnule, zise ștergându-și ochii. O să uit repede tot. Poți merge să-ți vezi de treburi.
Cu cât era mai docilă, cu atât îl durea mai tare.
