Clătinând din cap, Buxiu începu să creadă că poate exagera. Văzuse multe femei în preajma stăpânului său, pe care acesta le tratase mereu ca pe niște distracții trecătoare. Fusese păcălit și el de câteva ori, așa că poate și de data asta era doar o altă ocazie pentru stăpânul său să-și exerseze iscusința în jocul prefăcătoriei. Trebuia să fie așa.
Dând din cap spre sine însuși, Buxiu își regăsi calmul și începu să le dea ordine servitorilor să pregătească camerele de oaspeți din curtea principală. Stăpânul se întorsese pe neașteptate, iar gospodăria nu era pregătită. Tânăra domniță intrase direct în casa mare, lăsându-i pe ceilalți în nelămurire. Adunați în curtea din spate, slujitorii șușoteau întrebându-se cât avea de gând să rămână.
Chiar atunci apăru Doica Xun, aruncând o privire la monedele de argint puse la pariu. Cu o voce liniștită, spuse:
– Cea din casa mare nu ține la reguli stricte. N-o treziți devreme și n-aveți ce s-o învățați cu bunele maniere. Dar aveți grijă — să n-ajungă nicicum în apropierea studiului.
Ceilalți rămaseră și mai nedumeriți. Faptul că nu trebuia instruită în maniere însemna că era favorizată, dar interdicția de a se apropia de birou sugera că nu era socotită una de-a casei. Ce loc ocupa, cu adevărat, această tânără în inima stăpânului?
În acea noapte, toți slujitorii conacului se frământară cu această întrebare. Iar Mingyi dormi dus, liniștită. Când se trezi dimineața, Ji Bozai nu era lângă ea, dar pe masă o aștepta un prânz aburind, cu arome îmbietoare. Ochii i se lumină, dar mai întâi se spălă și se aranjă cu grijă, apoi se așeză la masă.
– Domnul a intrat de dimineață în curtea interioară și m-a rugat să întreb dacă aveți nevoie de ceva, spuse Doica Xun, așezând în fața ei un bol cu supă de cuib de rândunică. Astăzi putem merge să cumpărăm tot ce doriți.
Mingyi inspiră parfumul fin și zâmbi, ochii strălucindu-i:
– Domnul e cu adevărat atent, știe că această supă face bine tenului.
După câteva linguri, adăugă:
– Nu am nevoie de nimic anume, dar dacă tot am timp, mi-ar plăcea să mă plimbi prin împrejurimi.
Zona era locuită de familii de rang înalt și frecventată de doamne respectabile, așadar destul de sigură. Doica Xun încuviință, alegând câteva servitoare liniștite și pregătind o trăsură.
În alte gospodării, o femeie fără statut n-ar fi primit niciodată un asemenea tratament. Însă Ji Bozai avea o reputație bună: nu se zgârcea niciodată cu femeile care îi plăceau, tratându-le ca pe adevărate doamne atât timp cât le ținea aproape. Era greu pentru oricare dintre ele să nu se îndrăgostească.
Mingyi admira iscusința lui, își savură masa, se odihni un timp, apoi se schimbă pentru a ieși. Vremea era plăcută, iar pe străzi se plimbau tinere domnițe și matroane elegante, fustele și podoabele lor orbitoare atrăgând privirile.
Alese la întâmplare un magazin și se așeză în salonul de ceai, așteptând ca hangiul să-i aducă ceva. Deodată, auzi voci din camera alăturată:
– Lordul Zhao e într-o perioadă grea. Imediat după festival, a fost lovit de o serie de crime, chiar sub ochii Judecătorului Suprem.
Mingyi se opri, ridicându-și cu grație mâneca să soarbă din ceai, apoi se apropie discret de peretele de hârtie.
– Aseară s-a întors să-și strângă lucrurile. A zis că va locui o lună în curtea judecătorului. Atunci mi s-a părut suspect, spuse o femeie. Judecătorul nu l-a pedepsit pentru cazul de data trecută, dar se vedea că era nemulțumit. Cine s-ar fi gândit că se va întâmpla din nou…
– Era fratele judecătorului! Prima dată n-a îndrăznit să se atingă de el, dar acum că a murit brusc… dacă nu-l pot rezolva, va fi un dezastru.
– Ce caz?
– Nu știi? Acum trei ani, cazul Meng.
Moartea familiei Meng fusese un scandal. Deși în aparență fusese pusă pe seama unei boli, cei de rang știau că fusese o execuție grăbită, după ce Judecătorul Suprem descoperise niște greșeli grave.
Doamna Zhao întrebă, prea târziu:
– Vrei să spui că familia Meng era implicată cu prințul ăsta…?
– Șșșt! Astea-s lucruri vechi. Nu-i bine să le pomenim acum. Eu doar zic că dacă Judecătorul a închis ochii atunci și nu s-a atins de prinț, acum nu va îngădui ca moartea asta să rămână nerezolvată.
Doamna Zhao oftă din ce în ce mai neliniștită.
Mingyi, însă, asculta cu sufletul la gură. Qi Bai și familia Meng avuseseră un trecut? Dar Ji Bozai spusese că acea femeie fusese calomniată, iar familia Meng fusese trasă după ea, motiv pentru care el se răzbunase… Atunci… fusese Ji Bozai păcălit?
Clipi nedumerită.
– Destul despre asta. Anul acesta suntem iar în primele trei cetăți la Conferința celor Șase Cetăți, deci trebuie să trimitem bunuri către celelalte. Încă mai sunt produse în piață, mai bine cumpărăm acum decât să rămânem fără, schimbă subiectul una dintre voci.
Mingyi își strânse buzele. Anul acesta, Chaoyang nu intrase în primele trei. În alți ani, ea primea tribut; acum trebuia să ofere. Se întrebă cum se simțeau vechii cunoscuți.
În Tărâmul Qingyun, recolta era slabă, iar oamenii nu se îndurau să-și împartă bunurile. De aceea, în fiecare an, în funcție de clasamentul celor șase cetăți, primele trei primeau triburi din partea ultimelor trei — cereale, vite și țesături — iar asta lovea direct în traiul oamenilor. Fiecare cetate lupta cu dinții să urce în clasament.
Muxing era obișnuită cu eșecurile, dar pentru Chaoyang era o rușine fără precedent.
– Domniță, am adus țesăturile fine pe care le-ați cerut, spuse o slujnică, intrând cu un platou și zâmbind larg.
Mingyi reveni din gânduri și făcu semn slujnicei să le privească. Spre surprinderea ei, vânzătoarea se dovedi foarte insistentă, băgându-i direct în brațe o bucată de mătase de zăpadă:
– Mai avem doar una. Dacă o doriți, decideți repede!
Sub mătasea moale era ascuns un bilețel.
Mingyi ridică o sprânceană, înfășurând hârtia discret în palmă, apoi privi cu dispreț materialul:
– Așa ceva numiți voi comoară? Se vede că magazinul vostru nu vrea să facă negoț cu mine!
Se ridică furioasă și ieși val-vârtej, fără să-i pese de scuzele negustorului.
Doica Xun, cunoscându-i firea, nu fu surprinsă. O ajută să urce din nou în trăsură și o îndrumă către alt magazin.
Pe când perdeaua cădea la loc, Mingyi deschise bilețelul. Se așteptase la o scriere cunoscută, fiindcă în întreaga cetate Muxing nu avea decât o singură cunoștință apropiată. Dar rândurile erau străine și înspăimântătoare:
„Doamnă Ming, a trecut mult timp și mi-e tare dor de tine. Acum că ne-am regăsit, te aștept la Filiala Huabie.”
Pupilele i se strânseră. Mingyi rupse repede hârtia în bucăți. Nu se putu abține și trase perdeaua trăsurii, aruncând o privire spre prăvălie.
Vânzătoarea stătea în prag, înclinându-se în stilul curții Chaoyang.
„…”
Mingyi lăsă perdeaua la loc, cu fața încremenită.
Fusese trădată.
Doar câțiva oameni știau despre ea aici, și toți fuseseră de încredere. Sau așa crezuse. Cine ar fi bănuit că tocmai aici avea să cadă în capcană?
Chiar și când era deja o femeie ruinată, ei tot nu voiau s-o lase în pace.
Cu inima grea, Mingyi strânse pumnul. Era gata să pulverizeze cu energia ei bucățile de hârtie, când simți brusc o forță puternică venind din afară, însoțită de o voce ascuțită:
– Cine se află în trăsură?!
