Ming Yi clipi nevinovată:
– Sunt deja a ta, domnul meu. Cum aș putea să mă întorc acasă, să-mi vizitez familia, chiar în mijlocul unui banchet?
– O să găsești tu o cale – spuse el cu blândețe, mângâindu-i obrazul. – Doica Xun n-a mai fost înapoi la domeniul principal de ceva vreme. Dacă lucrurile merg bine, o să vă las să mergeți împreună.
Ming Yi simți că era ceva ciudat. Banchetul de familie nu includea oficiali din afară, și nici Ji Bozai nu avea să participe. De ce o tot împingea să meargă? Mai mult, îi oferea privilegiul de a merge la domeniul principal — clar voia ceva de la ea.
Văzând licărul de vigilență din privirea ei, Ji Bozai îi dădu părul la o parte și zâmbi:
– Yi’er, ești desăvârșită în toate privințele, numai că ești prea isteață.
Ming Yi răspunse:
– …Nu, nu.
Ea nu era deloc isteață, ci doar o prostuță care voia să doarmă acasă în liniște.
El îi frământă ușor mijlocul drept:
– Am să-ți pregătesc cele mai frumoase rochii. O să-ți placă. După banchet, trimit pe cineva să te ia. Nu va trebui să faci nimic.
Să fie chiar atât de simplu?
Îl privi bănuitoare, ezitând puțin.
Ji Bozai zâmbi în colțul gurii:
– Mai adaug cinci lingouri de aur.
– Când trebuie să plec, domnul meu? E doar o vizită de familie sau trebuie să mă și plimb pe la banchet? – întrebă imediat, fluturând coada de bunăvoință.
El râse, iar ochii îi străluciră:
– Dacă Yi’er vrea să vadă lumea, eu n-o voi opri.
Înțeles. Totul era din proprie inițiativă. Ea voia să-și viziteze familia, ea voia să se plimbe pe la banchet.
Ming Yi încuviință din cap și se ridică imediat să se pregătească.
Ji Bozai îi iubea istețimea. Îi ușura viața.
Totuși, fiind târziu, nu voia să obosească pe nimeni. Văzând că își alesese deja hainele și bijuteriile, și că scrisese scrisoarea de vizită familială, o luă în brațe și o duse înapoi în pat.
Ming Yi era puțin bosumflată. Alte femei n-aveau decât să-și răsucească o șuviță și primeau tot ce-și doreau. Ea, în schimb, trebuia să muncească de două ori mai mult. Oare era pentru că era frumoasă și fermecătoare?
Totuși, Ji Bozai avea o înfățișare frumoasă, trup zvelt și bine lucrat, și abilități remarcabile. Nu era o pierdere. Angajarea unuia ca el ar fi costat o avere.
În acele momente de intimitate, stăpânul Ji habar n-avea că era evaluat. El doar admira pielea ca de jad a celei de sub el și spuse, cu grijă:
– Ai grijă… să nu te rănești.
Iubea femeile desăvârșite, ca porțelanul fin. O cicatrice ar fi stricat totul.
Ming Yi îl înjură în gând. Dacă nu voia să se rănească, n-ar trebui s-o trimită afară. Voia să muncească, dar să rămână întreagă. Le voia pe toate.
În schimb, pe dinafară zâmbi dulce:
– Înțeles, domnul meu.
Cei doi se iubeau, fiecare cu gândurile lui, dar corpurile în armonie desăvârșită. Pentru o clipă, Ji Bozai se gândi că ar vrea s-o țină așa în brațe o viață întreagă.
Dar acel impuls trecu repede, dus de adierea nopții.
Femei frumoase erau câtă frunză și iarbă. Niciuna nu rămânea la fel pentru totdeauna. Cât timp era bună, o păstra. Un gând era prea ușor. O viață, prea lungă.
La revărsatul zorilor, doica Xun ridică perdelele.
Ji Bozai plecase deja. Ming Yi era între somn și trezie, cu părul negru risipit pe așternut, iar ochii, pe jumătate închiși, aveau strălucirea obosită a unei păsări Phoenix adormite. Încheietura albă ca zăpada o trase ușor de mânecă pe doică, mătasea lunecând până la cot.
Murmură cu un glas gingaș:
– Mai lasă-mă puțin să dorm…
Doica Xun clătină din cap cu neputință:
– Trebuie să probezi și să ajustezi hainele azi. Și trebuie dusă scrisoarea de vizită în curtea interioară. Nu se mai poate amâna.
Ming Yi se plânse moale și se rostogoli în pat, dar până la urmă se ridică să se spele și să se îmbrace.
În clipa în care văzu rochia pregătită de Ji Bozai, fu trează într-o secundă.
O rochie din brocart de zăpadă, verde magnolie – o culoare inaccesibilă familiilor obișnuite – din țesătură aleasă, brodată cu măiestrie. Atrăgea toate privirile.
Strigă de bucurie și alergă s-o îmbrace.
Talia era perfectă, iar mânecile largi și ușoare. Ming Yi se învârti în fața oglinzii de bronz și încuviință mulțumită:
– Domnul are gusturi alese.
Doica Xun găsi și ea rochia deosebită. Ming Yi era cea mai bine îmbrăcată persoană pe care o văzuse vreodată. Orice purta, părea croită pentru ea.
Îi aranjă părul, apoi o urmă cum își aplică machiajul cu grijă. Cu sprâncene arcuite și ochii conturați, totul dura mai bine de un ceas, dar rezultatul era uimitor. Fața ei luminoasă atrăgea privirile oricui.
Ming Yi era încântată de ea însăși. Își cuprinse obrajii în palme și spuse:
– Oglindă de bronz, ce norocoasă ești să poți oglindi o frumusețe ca mine.
Doica Xun era gata s-o laude, dar se înecă în propriul gând:
– Ar trebui să înveți și un pic de modestie, domniță.
– Suntem doar noi două aici, doică. Pentru cine să fiu modestă? – chicoti ea. – Doar spun adevărul. Sunt frumoasă. Dacă n-aș fi fost, domnul nu m-ar fi luat cu el.
Adevărat era că stăpânul Ji îi suporta flecăreala doar fiindcă era frumoasă.
– În curtea interioară am doar o prietenă bună, pe nume Zhangtai – spuse Ming Yi, întinzând scrisoarea către doica Xun. – E firavă, dar favorizată de administratorul curții interioare. Dacă spun că merg s-o vizitez pe ea, sigur mă vor lăsa. Ai grijă doar să plătești discret un slujitor ca s-o ducă.
Ji Bozai voia distanță, așa că scrisoarea de vizită nu putea merge prin el. De regulă, o astfel de vizită avea nevoie de invitație din partea curții interioare, nu era ceva ce hotărau cei din afară. Doica Xun se gândise că Ming Yi va fi încurcată și pregătise deja o cale pentru ea.
Dar, surprinzător, fata avea deja o soluție.
Doica Xun luă scrisoarea cu o urmă de neîncredere și puse planul în aplicare.
Până spre prânz, răspunsul veni din curtea interioară:
– Administratorul curții interioare o invită pe domniță pentru o vizită familială. Puteți merge diseară.
Ming Yi încuviință, apoi apucă brusc mâna doicii, plină de grijă:
– După ce plec, doică… ai grijă de domnul. Să nu-l fure vreo vulpiță.
Doica Xun râse, dând din cap de mai multe ori.
Avea, într-adevăr, un oarecare cuvânt la stăpân, dar era doar o slujnică și nu putea controla nimic cu adevărat. Totuși, fata asta ținea sincer la el, iar firea ei drăgălașă îi înmuie inima.
Cu o asemenea fată lângă el, cum să-i mai placă altele?
Ji Bozai stătea lângă o tablă de șah, cu o slujnică în brațe. Tocmai punea o piesă, când strănută.
– Tot n-ai scăpat de răceală? – îl tachină Yan Xiao.
El respinse ușor ideea și luă batista întinsă de slujnică.
– N-am fost răcit niciodată.
– Păcat că n-ai fost – oftă Yan Xiao. – Cum ai putut să confunzi iarba ucigașă cu cea fără de griji?
Iarba fără de griji era otravă și se găsea doar în palat. Dar iarba ucigașă nu. Cele două semănau mult, dar iarba ucigașă era ușor de găsit în afara palatului.
Ji Bozai își coborî privirea:
– Am fost neatent.
– Ai avut noroc. Oricine altcineva ar fi fost deja bănuit de judecătorul Zhao – clătină Yan Xiao din cap. – Acum cazul e o adevărată enigmă. Fii atent. Băiatul din familia Yan e impulsiv. Poate-ți cauzează probleme.
– Nu-i nimic – spuse el. – Puterea lui nu mă îngrijorează.
– Adevărat. Singurul care ți-a stârnit vreodată interesul a fost fiul legitim al familiei Ming din cetatea Chaoyang – își aminti Yan Xiao cu o urmă de regret. – Mă întreb ce s-o fi ales de acel om acum…
