Ming Yi își reaminti iute cele întâmplate. Fuseseră poate câteva vorbe mai tăioase adresate Judecătorului Zhao, dar Ji Bozai, cunoscându-i firea, nu s-ar fi supărat pentru atâta lucru. Ba chiar, cel mai probabil, ar fi fost mulțumit că se folosea de influența lui, ceea ce nu-l deranja deloc.
Să fi fost, oare, pentru că vorbise prea mult, părând lipsită de cumpătare? Nici asta nu se potrivea. Judecătorul Zhao îi ceruse iertare, iar prințul o răsplătise — câștigase destulă cinste. Ji Bozai ar fi trebuit să fie mulțumit.
Nedumerită, își înclină ușor capul, neputând desluși pricina.
Ji Bozai aruncă o privire către darurile trimise de prinț, apoi o privi pe Ming Yi, care rămăsese cu ochii pironiți asupra lui. Nu se putu abține să nu-i amintească blând:
— Nu-i mulțumești Prințului?
Ming Yi își reveni brusc și se înclină grăbită:
— Mulțumesc pentru răsplata dumitale, Înălțimea Ta.
— Nu-i nevoie de atâtea formalități. Așază-te și bucură-te de ospăț. Astăzi avem bucate alese, pentru care am adus bucătari vestiți, spuse voios Prințul Qi, luând loc la capul mesei și dând poruncă slujitorilor să aducă mâncarea.
— Dar nu mergi să-i ții companie prințesei? îl tachină Liang Xiuyuan, care avea ceva legături de sânge cu ea. Ochișorii ei parcă te caută cu jind.
Prințul Qi ridică mâna nepăsător:
— E bolnăvioară, nu-i place vinul și nici nu prea are darul vorbirii. De mă așez lângă ea, n-ar fi nici măcar o vorbă însoțind paharul.
Ming Yi încruntă ușor sprâncenele, dar curând își alungă gândul și privi în lături spre prințesă. Aceasta stătea singură la locul de cinste, alături de leagănul fiului ei. Se străduia să-și păstreze ținuta demnă, dar zâmbetul îi era forțat, iar privirile către Prințul Qi, pline de amărăciune.
Nașterea e poarta prin care femeia trece spre lumea de dincolo, iar să fii apoi disprețuită de cel pe care-l numești bărbat e o durere chiar mai mare. Ming Yi oftă în sinea sa. Dacă până și o domniță cu sânge nobil ajungea astfel, ce soartă aveau femeile de rând?
Prințul Qi schimbă vorba:
— Se spune că, în comitatul Yuan, mulți și-au pierdut viața culegând ginseng. Adevărat?
— Adevărat, răspunse ea cu un zâmbet forțat. Coastele sunt abrupte, iar ginsengul crește tocmai în locurile cele mai primejdioase.
Nu mai spuse nimic, ci se plecă să-i pună mâncare lui Ji Bozai.
Acesta sorbi din vin, urmărind-o în tăcere. Nu părea a fi atât de sfioasă pe cât dădea impresia. Fața judecătorului Zhao era aspră, iar o fată de rând s-ar fi înmuiat de frică. Ea nu doar că îl înfruntase, dar îi și răspunsese cu mult curaj — și cuvintele-i fuseseră cât se poate de tăioase.
Nu-și dădea seama dacă vorbele acelea fuseseră spuse cu premeditare sau dintr-o pornire de moment.
— Stăpâne, șopti Buxiu apropiindu-se, ghemuit pe lângă el.
Ji Bozai își coborî privirea și apoi se întoarse către Prințul Qi:
— Am o chestiune de rezolvat. Mă retrag pentru o clipă.
— Mergi, încuviință acesta.
Văzând că se ridică, Ming Yi se înclină și ea, dar Ji Bozai nu părea să aibă de gând s-o ia cu sine, așa că plecă singur, fără a se uita înapoi.
Ming Yi rămase pe jumătate ridicată, clipi uimită, apoi se așeză la loc. Nu înțelegea. În ultimele zile, fusese mereu în preajma ei, îi încredințase lucruri mari și mărunte, ca și cum ar fi fost deja de-a lui. Dar iată că, acum, părea să existe o graniță de netrecut.
Își întoarse capul cu o moacă nemulțumită și continuă să răspundă vorbelor nesfârșite ale Prințului Qi.
— Am curățat restul oamenilor, spuse Buxiu în timp ce mergeau pe coridor. M-am gândit că urma nu duce până acolo, așa că am cruțat câteva vieți. A fost greșeala mea.
— Nu-i vina ta, râse Ji Bozai rece. Cine s-ar fi gândit că fata aceea, pe care am ales-o la întâmplare din mijlocul banchetului, avea o minte mai ascuțită chiar decât Judecătorul Zhao?
Tonul lui era calm, dar trăda o urmă de iritare.
Buxiu tremură ușor. Stăpânul ura peste măsură complicațiile. Aduse o dansatoare din curtea interioară doar ca să evite neplăcerile cu soarta aleasă de Marele Ministru. Iar răsfățul acordat doar ei era ca să nu mai fie ispitit de lingușelile Prințului. Cine s-ar fi gândit că tocmai fata asta avea să-i aducă bătăi de cap? Ce avea să se aleagă de ea?
În timpul ăsta, muzica răsuna ușor, iar Prințul Qi, vesel și amețit de vin, se întoarse către Ming Yi:
— Melodia asta e de curând compusă. Ce zici, nu ne încânți cu un dans?
Ming Yi zâmbi în sinea ei: „Dintre toți de-aici, taman pe mine m-ai găsit? Eu nici nu știu să dansez…” Nu-i rămânea decât să se prefacă moartă.
Dar deodată, cineva o chemă în șoaptă:
— Ming Yi, doamnele din curtea din spate au pregătit o scenetă. Prințesa m-a trimis să te poftesc alături de ele.
Ochii i se lumină. Se ridică numaidecât și se înclină:
— Dacă Prințesa m-a chemat, atunci mă retrag.
Prințul Qi părea nemulțumit, dar în fața tuturor nu zise nimic, doar făcu semn cu mâna.
Ming Yi ieși cu bucurie de la ospăț, urmând-o pe slujnica ce o aștepta.
Reședința prințului era mare, plină de flori și arbori. Cum ieșiră din curtea banchetului, totul deveni tăcut. Ming Yi răsuflă ușurată și zâmbi către fata din față:
— Mulțumesc.
Aceasta nu se întoarse și nici nu-i răspunse, grăbind pasul mai departe.
Drumul devenea tot mai întortocheat, iar liniștea crescândă o neliniști pe Ming Yi. Nu părea că se îndreptau spre vreo scenă.
— N-ai greșit cumva calea? întrebă ea.
— Reședința prințului e mare. Eu o cunosc mai bine ca tine, răspunse fata, vizibil iritată.
Ming Yi îngustă ochii:
— Și eu am un pic de fire. Dacă nu-mi spui clar unde mă duci, crezi că te mai urmez?
Slujnica se uită la ea puțin stânjenită. Nu se aștepta ca acea frumusețe blândă să devină atât de îndrăzneață. Oftă și zise cu dispreț:
— Ești doar o dansatoare, nu cunoști rânduiala de la curte. Scena e departe. Dacă nu mă urmezi, ai să te rătăcești.
Vorbele păreau convingătoare, dar Ming Yi râse ușor:
— O dansatoare ca mine n-ar înțelege oricum piesele voastre de nobili. Mai bine mă-ntorc.
Slujnica nu se aștepta la o asemenea răspuns și se înfuriă:
— Te-a invitat Prințesa și tu îndrăznești s-o refuzi?
— Da, răspunse ea cu calm.
La urma urmei, dacă avea să cadă cerul, Ji Bozai era cel ce trebuia să-l țină. Nu era soția de drept și nici nu venea prea des. Ce-i păsa ei de Prințesă?
Se întoarse și plecă.
Nu apucă să meargă prea departe, că și simți pași furișați în spate.
Ming Yi se încordă. Nu cunoștea locurile și nu îndrăznea să riște, așa că grăbi pasul. Dar cei ce-o urmăreau fuseseră deja trimiși, și curând o ajunseră, trăgând o traistă peste capul ei.
N-avea încotro. Împinse cu piciorul, se strecură printre doi dintre ei și se sprijini de o creangă, abia ținându-se.
Atacatorii erau rapizi și siguri de izbândă, dar nu se așteptaseră ca ea să cunoască arta luptei. Privirile li se umplură de uimire. Iar când le întâlni ochii, aceștia se tulburară de spaimă. Hotărâră să n-o mai ia cu binișorul și o înconjurară din nou.
— De ce atâta trudă, domnilor? suspină Ming Yi. Fiecare-și câștigă pâinea cum poate. Ce rost are să vă luați de o biată…
Dar n-apucă să-și termine vorba. Unul se năpusti la ea, iar Ming Yi își ridică poalele rochiei și-i trase un șut zdravăn, aruncându-l departe.
— …de o biată femeie ca mine.
Bărbații, privind-o stupefiați: ?
Cu o forță ca a ei, cum putea fi numită firavă?
