Ji Bozai ridică o sprânceană intrând în odaie și privi în jur. Tocmai se pregătea să cheme pe cineva, când auzi un suspin blând de dincolo de perdeaua patului.
– S-a întors stăpânul meu? întrebă ea, cu glas adormit.
Perdeaua fu dată ușor la o parte, și apăru frumoasa, moale ca o visare de primăvară. Obrajii îi erau îmbujorați, iar pieptul îi tresălta vizibil.
Se așeză pe marginea patului, cu un zâmbet ambiguu, aruncând o privire spre pantofii ei.
– Bătrâna Xun nu zicea că te-ai trezit?
Ea coborî ochii.
– M-am simțit rău… și m-am culcat iarăși puțin.
– Așa? Atunci de ce transpiri? întrebă el, atingându-i fruntea cu grijă. – Ești bolnavă?
După cât alergase, era și firesc să transpire.
Ming Yi trase două respirații rapide și se lipi de mâna lui, gemând slab.
– Am avut un coșmar… Am visat că stăpânul meu și-a găsit o altă iubită și nu mă mai voia…
Ji Bozai râse ușor.
– Cum să fie așa ceva? Yi’er e atât de încântătoare… Cine m-ar mai putea mulțumi mai mult ca tine?
Dacă n-ar fi văzut cu ochii ei ce făcuse în studio, poate l-ar fi crezut.
Ștergându-și pe furiș sudoarea de pe frunte, zâmbi nevinovat.
– Știam eu că stăpânul meu e cel mai bun.
Ji Bozai o privi cu un aer amuzat.
Fata asta, deși stăpânea artele marțiale, se purta slabă și cochetă în fața lui. Originea ei era atât de curată, iar comportamentul – atât de straniu. Era greu să nu se gândească la acea persoană din curtea interioară.
Oare exista ceva în studioul acestei vile care să-l intereseze pe Marele Clarvăzător?
Ascunzându-și gândurile, Ji Bozai suflă ușor, cu miros de vin, chiar spre fața ei.
– Dacă nu vrei să te ridici, mai dormi puțin.
Mirosul de alcool se amesteca cu o aromă străină de fard, care-i pătrunse în nări.
Ming Yi se încruntă, apoi își relaxă chipul, cerând blând:
– Trupul mă doare peste tot, din vina stăpânului meu… Nici nu mai pot dormi. Mai bine mă scol să-l ajut pe stăpânul meu la baie…
Mânuțele ei îi împinseră ușor pieptul, dar dezgustul i se ghicise.
Dându-și seama de scăpare, se pregătea să dreagă vorba, dar îl văzu privind la mâinile ei. Nu părea mânios, ci doar râse ușor:
– Altădată mi se părea că gelozia femeilor e neplăcută. Acum văd că depinde de persoană.
Tresărind, Ming Yi se înțepeni.
Ce voia să spună? Gelozia cui? A celei din studio? Prin vorbele astea, voia să spună că o descoperise?
Privirea îi alunecă repede spre pantofii brodați de lângă pat – inevitabil murdăriți cu mușchiul de pe țigle.
Era pierdută.
Înfrântă de un detaliu.
Se gândi, palidă: Oare avea să o omoare? Cu puterea lui, i-ar fi fost ușor s-o zdrobească dintr-o palmă.
Dar bărbatul din fața ei zâmbea blând, cu o expresie chiar răbdătoare. Nu părea furios.
Ce se întâmpla? O persoană atât de importantă… să nu bănuiască nimic? Sau nu știa ce căutase ea acolo?
Gânduri felurite îi trecură prin minte. Se hotărî. Ridică brusc mâinile și izbucni în plâns.
– Stăpâne… am încercat tot ce-am putut!
Plângea jalnic, ca și cum era la capătul puterilor. Glasul i se frângea, lacrimile i se rostogoleau, sincere și neforțate.
Ji Bozai, nedumerit:
– Ai încercat ce? De ce plângi, dintr-odată?
– Știam dinainte că stăpânul meu nu suportă femeile geloase. M-am pregătit, mi-am promis că nu voi arăta nici urmă de gelozie, oricât de greu mi-ar fi. Dar… dar n-am știut că gelozia nu se poate ascunde…
Lăsă mâinile în jos. Fața îi era udată de lacrimi, iar ochii – plini de durere.
– Sunt doar o floare de margine, culeasă întâmplător de stăpânul meu. Nu visam la mari promisiuni, doar câteva zile de dragoste, câteva amintiri care să-mi țină de cald toată viața. Nu credeam că, după o singură noapte, stăpânul își va găsi deja o altă iubită…
– Am vrut să mă prefac că nu știu… dar când am aflat că stăpânul s-a întors la studio, m-am dus special să-l aștept. Și… și…
Își acoperi fața, plângând cu trupul tremurând ca o tulpină sub ploaie.
Ji Bozai îi mângâie ușor spatele.
– Ai fost la studio? Dar bătrâna Xun n-a știut nimic?
– Stăpânul meu e prea important, iar studio-ul e loc de taină. Bătrânele n-au ce căuta acolo. Eu, luată cu valul favorii, am îndrăznit să merg, voind să fac o surpriză… oh…
– Și unde te-ai ascuns?
– Pe grindă. De mică mergeam cu tata pe munți, culegând ierburi. În studio sunt mese lungi și rafturi multe… ușor de cățărat… oh…
Plânse din nou, apoi ridică ochii și-l fulgeră cu privirea.
– Și-acum, stăpânul meu mă întreabă unde m-am ascuns… Nu-i pasă deloc de mine!
Privirea îi era acuzatoare, cu o doză copilărească, iar Ji Bozai rămase o clipă înmărmurit.
Oare o judecase greșit?
Privind la palmele ei, întrebă:
– Ți-ai pilit bătăturile?
La pomenirea lor, fata izbucni în plâns mai tare:
– Firește că da! Acasă, tăiam lemne, coseam… aveam bătături cât pumnul. Doamnele din curtea interioară mi-au spus că nobilii nu vor accepta așa ceva, așa că m-au pus să le rad cu cuțitașul. Doare îngrozitor… Și-acum, nici măcar fără ele nu sunt plăcută… oh…
Când plângea, arunca orice pudoare. Fața-i strâmbată de suferință părea de o milă sfâșietoare. Oricine avea inimă, s-ar fi înmuiat.
Ji Bozai o privi o clipă, apoi își înmuiă vocea:
– Gata, nu mai plânge. Îmi place de tine.
– Zici că-ți place, dar aduci alta acasă! N-a trecut nici o zi!
Îl privi cu ochi roșii, ca o victimă.
– Nu cer veșnicie… dar măcar o lună, două?
Apoi își coborî capul, jenată:
– Oricum, totul e la voia stăpânului. Poate iubi pe cine dorește.
Îi întoarse spatele, lipindu-și fruntea de perete. Trupul ei părea amărât și resemnat.
Ji Bozai se amuză. Râse și o trase la piept:
– A fost doar o joacă. Ce rost are să te superi? Oricum, e om de-al prințului Gong. Am fost nevoit s-o aduc. În curtea asta, doar tu și ea sunteți. Și sigur nu-ți va face necazuri.
Aha. Mănâncă dintr-un castron și râvnește la altul. Când vor să fie nestatornici, bărbații au mii de motive.
Ming Yi dădea ochii peste cap în sinea ei, dar la exterior îl privea plină de tristețe:
– Adevărat? Nu te-ai culcat cu ea?
– Dorm doar cu tine, zise el, mângâindu-i bărbia.
Ea tresări ușor, gângurind:
– Stăpâne, să nu-mi mai faci așa ceva… Când am auzit ușa deschizându-se… aproape mi s-a oprit inima.
De fapt, chiar i se oprise de spaimă.
Își puse mâna pe piept, încă neliniștită.
Noroc că era destul de libidinos, cât s-o lase să pună întrebări. Dacă era mai bănuitor și o trăgea jos de pe grindă să o omoare pe loc… n-ar fi avut nicio șansă.
– Ți s-a rupt inima? Atunci hai s-o mângâi puțin, râse el, continuând să o alinte cu glas scăzut, fără să mai caute explicații.
Nu că Ji Bozai ar fi fost neatent. Vila asta nu era reședința lui principală – n-ar fi ținut nimic important aici. Dacă Ming Yi chiar avea o misiune, n-ar fi căutat prin studioul de aici.
Singurul lucru care-l mai rodea acum era: oare spusese adevărul când zicea că nu știe arte marțiale?
