După o noapte în care vântul rece îi biciuise pielea, Yi Xiao se simțea amețită, dar își forța trupul să rămână drept. Feng Suige se așeză cu nepăsare în fața ei.
– A dormit bine generala Fu azi-noapte?
– Mulțumită bunăvoinței Înălțimii Tale, Yi Xiao s-a odihnit de minune, rosti ea cu o privire batjocoritoare. În schimb, Înălțimea Ta arată de parcă ar fi trecut printr-o bătălie. Să fi fost atât de ocupat? Când ai fost rănit de săgeată atunci, tot din pricina oboselii nu ai reușit să te ferești?
Zâmbetul încrezător al lui Feng Suige se șterse într-o clipă. Întoarse capul iritat, tocmai când Yun Yi aducea doi gardieni ce cărau o găleată de lemn. Se rezemă de spătar, stăpânindu-și mânia.
– Dacă generala Fu nu s-a hotărât să vorbească, să începem cu un aperitiv.
– Ar fi nepoliticos să refuz, murmură Yi Xiao, umezindu-și buzele uscate. Își lăsă trupul moale, atârnând inertă de zid.
Biciul din mâna lui Yun Yi șuieră ca un șarpe și căzu cu putere. Yi Xiao simți o durere sfâșietoare. Când șocul se domoli, rana începu să ardă și să usture. Durerea îi tulbura și mai mult mintea deja amețită, aducându-i în gând acea zi în care fusese pedepsită în armată.
– Că iubești sau nu, e treaba ta. Cu mine n-are nicio legătură…
Dacă ar fi fost limpede la minte atunci, ar fi trebuit să-și taie orice sentiment pe loc.
Un râs scurt îi scăpă de pe buze, stârnind uimirea celor din celulă. Până și Feng Suige se ridică, surprins.
Yi Xiao ridică brusc capul și țintui cu o privire aprigă chipul palid al lui Yun Yi.
– Netrebnicule, te-a stors stăpânul tău azi-noapte? Nu mai ai vlagă în mâini!
Fața lui Yun Yi se înăspri și mai mult. A doua lovitură căzu cu o forță dublă, sfâșiindu-i carnea și lăsând sângele să curgă. Yi Xiao tremura atât de tare, că abia mai putea vorbi, și totuși râdea.
– Acum e mai bine.
Poate că azi ar fi fost cel mai nimerit să se încheie totul. Se întrebă însă dacă moartea chiar putea aduce un sfârșit adevărat.
– Oprește-te! porunci Feng Suige și păși iute spre ea. O privi cu neîncredere. I se păru că vede ușurare în ochii ei.
O provocase pe Yun Yi cu bună știință. Căuta moartea.
Yun Yi scăpă biciul și făcu un pas înapoi, cu mâinile tremurânde.
Feng Suige făcu un semn, iar ceilalți ieșiră din celulă ca apa curgând. Îngustă ochii, căutând să-i pătrundă sufletul.
– Mai bine mori decât să vorbești – ce ți-a oferit el de-i ești atât de credincioasă?
Mintea lui Yi Xiao se întunecă o clipă, dar își mușcă buza și forță ochii să-l privească.
– Urmându-l pe el, n-am teama că aș putea fi vândută într-o zi drept țiitoare pentru o greșeală măruntă…
Văzând cum această femeie odinioară plină de viață rămânea demnă chiar și sub chinuri, Feng Suige nu putu să nu simtă o vagă admirație. Și totuși, la auzul vorbelor ei, izbucni:
– Vrei moartea? Ți-o dau!
Yi Xiao râse scurt, apoi se prăbuși în inconștiență.
În regatul Sushang.
O draperie despărțea odaia de dormit. Yi Xiao fusese schimbată în haine albe și curate, zăcând pe pat. Părul negru, lucios ca mătasea, îi era răsfirat pe pernă. Buzele ușor strânse trădau o stare între somn și veghe.
O tânără intră cu o tavă. Așeză vasul cu leac pe o măsuță, apoi își întoarse privirea spre pat. Când fusese adusă Yi Xiao, avea răni adânci și ardea de febră. Se spunea că era doar o prizonieră, dar – cum putea fi o simplă prizonieră adusă aici?
Simțindu-i privirea, Yi Xiao deschise încet ochii. Se mișcă puțin și simți o durere generalizată. Oftă adânc.
– N-am murit încă?
– Nu, răspunse tânăra cu un zâmbet. Ai fost aproape, dar ai fost salvată.
Yi Xiao se întoarse puțin, cercetând-o. Avea sprâncene subțiri, ochi de pasăre Phoenix, nas drept și buze mici, iar pe frunte îi strălucea un ornament de aur. Îmbrăcămintea însă era simplă.
– Cine ești?
În loc de răspuns, tânăra întrebă:
– Cine crezi că sunt?
Yi Xiao își întoarse capul cu o grimasă.
Pe ferestre atârna tifon alb, iar pereții erau împodobiți cu peisaje și bambuși în cerneală. Un parfum discret plutea în aer. Odaia era curată, luminoasă, cu o eleganță reținută.
– Dintre toate închisorile pe care le-am văzut, aceasta e cea mai prezentabilă, murmură Yi Xiao, sprijinindu-se în coate. Rănile îi fuseseră pansate cu grijă. Deși încă dureau, simțea o răcorire, semn că fusese folosit leac scump. Dar trupul îi era lipsit de vlagă.
– Te mai doare? întrebă tânăra cu interes. Leacul folosit e unguentul sacru al casei regale Sushang – Esența de Jad Negru. Nu lasă nicio urmă.
Yi Xiao râse slab.
– Ce joc nou mai pui la cale, prințesă Xiyang?
La auzul numelui, tânăra se apropie cu chipul de al ei.
– De ce crezi că sunt Xiyang?
– Oricât de neștiutoare aș fi, știu bine că ornamentele cu aripi de libelulă aurite sunt rezervate doamnelor din familia imperială.
– Asta dovedește că sunt de sânge nobil, nu că sunt Xiyang.
– Are Sushang o doamnă mai nobilă, mai preocupată de Jin Xiu decât Feng Xiyang?
– Încep să înțeleg de ce fratele meu a poruncit să fii salvată, rosti Xiyang râzând. Orgoliul tău e deopotrivă vrednic de ură și de admirație!
– Xiyang? se auzi vocea lui Feng Suige. Ce cauți aici?
Feng Xiyang se îndreptă, zâmbind larg.
– Am venit să văd frumoasa din partea ta, desigur!
Feng Suige puse cupa cu leac pe masă și păși hotărât, trăgând-o câțiva pași departe.
– Nu te apropia de ea. Dacă te ia ostatică?
Xiyang se eliberă alene.
– Frate, crezi că nu știu ce i-ai dat să bea?
Feng Suige înlemni. Strânse buzele și mormăi:
– Ieși afară.
Xiyang chicoti.
– Am înțeles.
Se îndreptă spre ușă, apoi aruncă o privire peste umăr spre Yi Xiao.
– Odihnește-te. Nu-i ești deloc inferioară.
Ușa se închise.
Feng Suige privi tăcut cupa aburindă. Se apropie și i-o întinse.
– Dacă tot te-ai trezit, bea singură.
Yi Xiao o luă încet, apoi o zvârli spre el.
– Yi Xiao e doar o femeie de rând. Nu merită asemenea leacuri.
Leacul i se scurse pe față. Cuprinse furios încheietura ei și o smuci.
– Nu fi nerecunoscătoare!
Îi strânse bărbia și-i șopti cu răceală:
– În starea în care ești, cu un deget te pot face să-ți dorești moartea. Ar fi bine să stai cuminte.
– Aș vrea să știu cum e, rosti Yi Xiao cu un zâmbet.
Feng Suige o azvârli înapoi pe pat.
– Vom vedea.
Tocmai ce-și schimbase hainele murdărite, când Feng Xiyang intră, mușcând dintr-o prăjitură cu lotus.
– E prima oară când fratele meu întâlnește o asemenea femeie, nu?
Feng Suige o privi pieziș.
– Xia Jingshi încă n-a venit, iar tu nu te grăbești. Se pare că am jucat degeaba rolul răufăcătorului.
– Împăratul Jin Xiu a emis decret, iar el l-a acceptat. Dacă nu mă ia pe mine, n-are voie să ia pe altcineva, rosti ea cu gura plină.
– Dacă se preface bolnav o viață, ai să-l aștepți tot aici?
– O viață dacă trebuie. La nevoie, îl caut eu în Jin Xiu. Dar tu? Ții încuiată iubita lui generală la Shuihuiyuan. Ce vrei să obții?
Feng Suige ridică o ceașcă. Mi-e teamă că Xia Jingshi are vreun plan. Dacă era sincer, venea demult. Nu-i înțeleg jocul, așa că…
– Mi-e teamă că cineva își folosește funcția pentru răfuieli personale, râse Xiyang. Numele ei îmi amintește de un săculeț parfumat, frate.
Văzând că fratele ei se îneacă, zâmbi satisfăcută și se îndreptă spre ușă.
– Mai am de exersat la guqin. Mă retrag.
Îi ignoră privirea încruntată și adăugă:
– Nu o răni prea tare. Când ajunge să urască, o face până în măduva oaselor.
Ușa se închise în urma ei. Feng Suige rămase nemișcat, privind panoul cu o intensitate de parcă ar fi vrut să-l pătrundă cu ochii. După un timp, oftă adânc și se lăsă încet pe scaun.
