Armele din mâinile gărzii imperiale aruncau o palidă sclipire pe chipul lui Fu Yi Xiao, care stătea rezemată de stâncă. Nu se mișca, cu privirea plecată, ci doar ciupea ușor coarda arcului de argint, menținând un ritm tăcut. Cântecul ei, atât de firav și stins, părea cu atât mai sfâșietor:
Zi după zi, lună după lună,
Cât de iute trec, cât de tare se risipesc.
Inima-mi e plină de durere,
De parcă n-aș putea spăla această pată.
În liniște mă gândesc,
Dar nu pot prinde aripi.
Rostise ultimele versuri foarte încet, apoi se ridică anevoie, sprijinindu-se în arc, privind către cerul bătut de vânt.
Ning Fei abia își putea stăpâni lacrimile.
Ce hotărâre o împinsese într-o astfel de stare pe Yi Xiao, prietena din copilărie, tovarășa de arme vreme de trei ani, cea în fața căreia putea lăsa garda jos doar cu o privire?
Vocea lui Xiao Weiran purta o notă de neputință.
– Yi Xiao, dacă te predai și îți recunoști vina, eu și Ning Fei vom cere îndurare din partea Înălțimii Sale. Dar dacă insiști să continui pe drumul ăsta, ne forțezi să alegem imposibilul.
Fu Yi Xiao, cu hainele fluturând în bătaia vântului, ascultă în tăcere fără să răspundă. Își puse arcul de argint pe spate, apoi, cu o singură mână, încercă să-și aranjeze hainele șifonate. În ochii adânci nu se mai citea nimic altceva decât o goliciune fără margini.
Privirea lui Ning Fei era de mult roșie de urgență. Înfipse sabia în pământ și răcni:
– Coboară de acolo chiar acum, altfel îmi pierd cumpătul!
– Ar fi trebuit să înțelegi… Când am venit azi aici, nu aveam de gând să plec vie, rosti Yi Xiao, cu o voce joasă și răgușită.
Ning Fei încremeni, iar Xiao Weiran oftă ușor, vorbind mai blând.
– Coboară. Eu și Ning Fei vom găsi o cale. Nu te vom lăsa…
– Știu, îl întrerupse Yi Xiao, zâmbind cald. Dar nu vreau să vă mulțumesc. V-am cunoscut pe amândoi, și asta îmi e de ajuns pentru o viață… Mai am ceva de spus Înălțimii Sale, apoi voi coborî. Ning Fei, vino aici.
Ning Fei păși spre ea fără ezitare. Yi Xiao îl privi cum se apropia, limpede ca o apă liniștită.
– Spune-i Înălțimii Sale să nu mă uite niciodată – și să fie pregătit, pentru că o să-l bântui o eternitate!
Spunând asta, smulse săgeata de fier înfiptă în omoplat și o aruncă în brațele lui Ning Fei, apoi se întoarse și sări în gol.
- Înălțimea Ta, dacă nu-mi poți da iubirea pe care o doresc, atunci lasă-mă să-ți stăpânesc ființa, obligându-te să mă porți în tine, Fu Yi Xiao, pentru o viață întreagă, săpată în oasele tale.
Ning Fei încremeni o clipă, apoi aruncă săgeata și căzu în genunchi la marginea prăpastiei, strigând către silueta care dispărea:
– La naiba, Yi Xiao! Ce faci?! Cum poți să ne părăsești așa, murind singură? Ești nebună!!!
Chiar și garda imperială, venită pentru căutări, rămase înmărmurită în fața acestei scene. Xiao Weiran închise ochii și oftă către cer, apoi ordonă:
– Să ne întoarcem și să raportăm… Luați și săgeata.
Abia atunci ceilalți se treziră. Un soldat se apropie timid, luă săgeata de lângă Ning Fei, apoi îl urmă pe Xiao Weiran la vale. În scurt timp, doar Ning Fei mai rămăsese acolo, așezat la marginea stâncii, în bătaia vântului.
De ce ai făcut asta? De ce, după atâția ani, tot nu pot să te înțeleg? De ce nu te pot citi cum o face Weiran?
– Yi Xiao! strigă Ning Fei către cer. Ecouri fără număr se răspândiră în vale – Yi Xiao… Yi Xiao… – până când se stinseră în depărtare.
La poalele stâncii, mâna lui Xia Jingshi tremura ușor în timp ce lua săgeata pătată de sânge. Vocea rece a lui Xiao Weiran încă îi suna în urechi, iar o durere ascuțită îi străpunse pieptul. În fața ochilor îi apăru Yi Xiao privind către cer – era oare ca să-și ascundă lacrimile?
Xiao Weiran trase o lungă și grea respirație.
– Ning Fei e încă acolo sus – el și Yi Xiao erau apropiați, așa că… probabil nu va coborî prea curând… Yi Xiao a vrut ca el să-i spună Înălțimii Sale că îl va bântui pentru totdeauna.
Xia Jingshi strângea cu putere săgeata, rămas nemișcat multă vreme, înainte să rostească încet ordinul:
– Ne întoarcem. Mergem înapoi la Lu.
Zece zile mai târziu, prin întreaga Dinastie Jinxiu se răspândi vestea că Prințul Xia Jingshi din Zhennan căzuse grav bolnav pe drumul spre Ținutul Susha, unde urma să încheie o căsătorie diplomatică, și fusese silit să revină la Lu pentru a se reface. Alianța matrimonială fusese amânată pe termen nedefinit.
Fu Yi Xiao nu murise.
Corpul ei, grav rănit, plutea pe apele repezi ale râului de la poalele prăpastiei, izbindu-se din când în când de stâncile ieșite din apă, fără ca ea să încerce să se salveze. Dacă inima îi murise, ce rost mai avea să păstreze acest trup?
Dintr-o dată, o funie zbură dintr-o parte și i se strânse în jurul gâtului. Se zbătu imediat să scape din laț.
*Nu mă salva, decât dacă ești tu.*
Funia o trase tot mai aproape, ignorând împotrivirea ei, până când ajunse pe malul de nămol. Se trezi privind în ochii curioși și îngrijorați ai unei fete.
– Oh? Nu ești moartă?
– De ce m-ai salvat? întrebă Yi Xiao, cu o voce slabă, epuizată.
– Proasto, dacă nu te salvam, chiar ai fi murit, îi aruncă Ling Xueying, dând ochii peste cap, în timp ce-i desfăcea nodul.
Întoarcerea la familia Fu nu mai era o opțiune. După ce rănile i se vindecară, Yi Xiao plecă împreună cu Xueying la familia Ling. În curtea lor, toate servitoarele erau frumoase, cu ochii în pământ și pași abia auziți. Tatăl lui Xueying, comandantul cetății Cang, fusese cândva un om al *jianghu*-lui, dar părăsise acea lume pentru a intra în slujba Curții, de dragul soției și fiicei. După ce auzi povestea lui Yi Xiao de la fiica sa, spuse doar:
– Ca să fii fericit, trebuie să înveți să renunți.
*Renunță* – două cuvinte ușor de rostit, dar greu de atins.
Extremul iubirii și al urii o sfâșia fără milă. A atârnat arcul de argint pe perete și se cufundă în plăceri lumești. Patru ani de băut, de cântec și de rătăcire. *Xueying din Pingling, Yi Xiao cea Frumoasă* devenise subiectul cel mai discutat între tinerii nobili din Pingling. Dar, de fiecare dată când muzica se stingea și mulțimea pleca, pustietatea rămânea. Fiecare noapte lungă îi golea și mai tare inima odinioară rănită, căci nimeni din jurul ei nu era el.
Acea inimă sfărâmată, încă nevindecată, nu îndrăznea să o atingă. Cea mai ușoară atingere o făcea să doară, cea mai firavă privire îi dezvăluia chipul lui, iar o presiune oricât de mică elibera un ocean de dor. Coarda dorului era întinsă prea tare. Nu mai putea îndura. Nu îndrăznea nici să plângă, nici să-și permită să-l mai ducă dorul.
Timp de patru ani, Xueying îi fusese mereu alături. Când Yi Xiao era beată, Xueying îi fierbea ceai amar. Când Yi Xiao plângea, Xueying îi ștergea lacrimile. Răsfățată și crescută în puf de părinți, Ling Xueying fusese singura care rămăsese lângă ea, alinând-o în acești patru ani.
Într-o zi, pe când răsfoiau împreună cărți într-o librărie, Yi Xiao o întrebase:
– Nu avem sânge comun, nici legături prin alianță. De ce ești atât de bună cu mine?
Xueying îi trântise în glumă cartea în frunte.
– Dacă ai muri, ce scuză aș mai avea să umblu toată ziua pe străzi?
Apoi izbucnise în râs și o luase la fugă.
Să curgă așa zilele, până se rupe coarda, până crapă inima, până dorul ajunge de nesuportat.
Ca să fii fericit, trebuie să înveți să renunți.
A doua zi, Xueying plecă, nu înainte de a o îndemna pe Yi Xiao să aștepte întoarcerea ei înainte de a merge la Lu. Yi Xiao încuviință cu ușurință.
*Xueying, nu te-am amăgit. Dacă nu mă înșel, în aceste zile au scotocit tot Pinglingul. Foarte curând vor descoperi și locul ăsta.*
Sunetul potcoavelor se apropia de porțile cetății Pingling. De departe, se auzeau voci agitate. Xueying ridică vălul ca să privească înainte.
De obicei libere, porțile cetății erau acum blocate de mulțime. Soldații strigau ordine, cu calm, și dirijau căruțele și trecătorii în două șiruri, verificând fiecare față înainte de a le permite ieșirea.
– Ce se întâmplă? întrebă cu iritare Xiumu, slujnica lui Xueying. Tocmai azi trebuia să fie inspecție?
Vizitiul răspunse în timp ce conducea trăsura spre șirul de căruțe:
– Așa e de câteva zile. Gărzile compară chipurile cu două portrete, zilnic. Cine știe, poate vreun bogătaș a pierdut ceva, sau i-a fugit vreo slugă. Dar stați liniștită, domniță, n-o să dureze mult.
Privirea lui Xueying se opri asupra mulțimii amestecate de la poartă. Părea că… Dintr-odată, trase cortina trăsurii și porunci:
– Întoarce. Nu mai ies din cetate. Îți plătesc cursa întreagă!
Vizitiul, mirat, încuviință imediat și întoarse caii. Xiumu o privi nedumerită.
– Domniță…
Xueying încruntă sprâncenele și făcu semn să tacă.
– Nu te panica. Vorbim când ajungem înapoi.
