Fu Yi Xiao stătea întinsă pe burtă, strângând din dinți în timp ce o slujnică îi ungea rănile cu leac.
– Au! Mai cu grijă, te rog…
Până ce terminară, amândouă erau leoarcă de transpirație. Slujnica îi trase cu grijă o plapumă de brocart, se înclină și părăsi repede camera, închizând ușa în urma ei.
Rămasă pe gânduri, Yi Xiao auzi ușa deschizându-se din nou. Fără să-și întoarcă privirea, mormăi:
– Poți să nu mă mai acoperi cu plapuma aia? E grea ca fierul și mă doare…
După o clipă de tăcere, o voce cunoscută răsună în spatele ei.
– Acest prinț credea că Yi Xiao nu simte durerea.
– Ah! se smuci ea, apoi strigă de durere și căzu la loc.
– A venit Înălțimea Sa să râdă de mine? întrebă cu amărăciune.
Xia Jingshi se apropie încet și aruncă o sticluță de porțelan pe pat.
– E cel mai bun unguent pentru vânătăi. Cu cât te vindeci mai repede, cu atât te vei ridica mai repede. Încă n-am testat arcul de argint pe care ți l-am dat. Sunt curios dacă ți se potrivește.
Tonul lui blând era aproape de nesuportat. Yi Xiao simțea că lacrimile îi urcă în ochi. Își mușcă din nou degetele cu putere, doar ca să le oprească. Dar figura de lângă ea se mișcă, iar degetul prins între dinți îi fu tras afară.
– Uite-te la tine, l-ai învinețit. Nu știi ce e durerea sau te prefaci? spuse Xia Jingshi. Desfăcu sticluța și îi aplică cu grijă leacul pe degete.
– Ești prea impulsivă. Dacă nu te pedepseam ieri, după ce solul imperial raporta totul Împăratului, n-ar mai fi fost vorba doar de câteva lovituri.
Ea îl privi. Sprâncenele lui ferme, nasul drept și ascuțit, ochii negri, pătrunzători ca ai unei păsări de pradă și buzele subțiri, mereu cu un zâmbet abia schițat. Se spune că bărbații cu buze subțiri iubesc ușor și uită repede.
Brusc, își smulse mâna și i se aruncă în brațe, strângându-l de mijloc, cu fața ascunsă în pieptul lui.
– Înălțimea Ta… nu poți refuza această căsătorie?
Xia Jingshi nu o împinse imediat, doar îi mângâie spatele ușor.
– Iar spui astfel de lucruri. N-au fost destule loviturile de ieri?
– Dar… spuse ea, ignorând durerea.
– Yi Xiao e dispusă să fie țiitoarea Înălțimii Tale, sau roaba, sau slujnica… Doar nu pleca!
Xia Jingshi pufni.
– Nu ești deloc pretențioasă, dacă visezi doar la un loc de țiitoare. Ajunge cu gluma. Edictul Împăratului a fost emis. După ce te refaci, ajută-l pe Weiran și pe ceilalți să-mi pregătească bagajele. În cel mult o jumătate de an, plec spre Su Sha.
– Nu glumesc! izbucni ea, strângându-l și mai tare.
– Yi Xiao îl admiră pe Înălțimea Sa de trei ani…
Mâna lui se opri.
– Știi bine că în acești ani am luptat împreună și ne-am văzut în viață și moarte. Tu mă vezi ca pe un frate, iar eu te privesc ca pe o soră.
Yi Xiao îl întrerupse cu un râs rece.
– Poate doar Înălțimea Ta vede așa. Yi Xiao a…
N-apucă să termine, că Xia Jingshi o împinse brusc departe. Căzu la marginea canapelei, izbitura făcând-o să strângă pătura cu durere. Își mușcă buzele, dar nu scoase niciun sunet. Îl privi cu speranță, în ciuda totului.
– Dacă Înălțimea Ta dorește, o poate lua pe Yi Xiao chiar acum. Doar… nu te căsătoricu acea prințesă…
– Fu Yi Xiao, încă nu ai înțeles?
Privirea lui pătrunse adânc în ea.
– Acest prinț nu are nevoie de lanțuri sau piedici. Iar cu ambiția ta și cu talentul de care ai dat dovadă, tu ai fi mai mult decât o piedică. Tu ești chiar imposibilul dintre noi.
– Dar Yi Xiao te iubește cu adevărat! strigă ea.
– Cu adevărat? Zâmbi. În ochii lui nu era nici urmă de căldură.
– Că iubești sau nu, e treaba ta. Ce legătură are cu mine?
Spuse atât, apoi aruncă sticluța pe pat și ieși.
Yi Xiao închise ochii. Simțea cum i se frânge inima încet. Demnitatea îi fusese zdrobită, atârna de gene și cădea odată cu lacrimile. Durerea era până în măduva oaselor, mai cumplită decât orice rană de pe câmpul de luptă. Poate că moartea ar fi fost mai ușor de dus decât această rușine. Umilința de a fi refuzată, de a fi prea mică, prea directă, prea sinceră.
– Yi Xiao, nu mai fi copilă, o rugă Xiao Weiran cu blândețe, în timp ce ea împacheta.
– Ce mare lucru că a fost pedepsită? Și noi am fost certați de Înălțimea Sa, adăugă Ning Fei, încercând s-o convingă.
Yi Xiao îl privi urât și îl ocoli, întinzând mâna spre tolbă.
– Hei, spuse Ning Fei, apucându-i încheietura.
– Mai așteaptă puțin. L-am rugat pe cineva să-l cheme pe Înălțimea Sa. Poate pe noi nu ne asculți, dar pe el sigur îl vei asculta, nu?
Yi Xiao se opri.
– Știe că plec. Nu va veni.
Xiao Weiran o întrebă mirat:
– Înălțimea Sa știe? Cum poți fi sigură că nu va veni?
– Mm, răspunse ea, fixând tolbă la spate.
– Mi-am depus deja demisia. Și a acceptat-o.
– Nu se poate! Ning Fei începu să se plimbe agitat.
– Cum să te lase să pleci dintr-un motiv atât de mic?
Yi Xiao nu spuse nimic. Dar Weiran, văzându-i ochii întunecați, înțelese ceva și îl opri pe Ning Fei.
– Destul. Nu mai încerca s-o convingi.
– Eu am recomandat-o Înălțimii Sale. Tu mereu ai spus că talentul ei e rar. Acum să o lăsăm să plece așa?
Între timp, Yi Xiao își încheiase bagajul. Luă arcul de argint de pe perete și și-l aruncă pe umăr. Se întoarse către cei doi, afișând zâmbetul ei obișnuit.
– Ei, nu va mai trebui să miros transpirația voastră în fiecare zi.
Se apropie și îi lovi pe fiecare cu pumnul în piept.
– Nu vă mai uitați așa de posomorâți. Când veți avea concediu să mergeți acasă, să ne întâlnim. N-am băut încă vinul de nuntă de la voi. Nu mă faceți să aștept prea mult!
Făcu un gest scurt din mână și plecă, fără să privească înapoi.
Patru luni mai târziu.
Pe o cărare de munte șerpuitoare, trei sute de gărzi îmbrăcate în negru însoțeau un car înalt, ce înainta lent. În fruntea alaiului flutura un steag brodat cu fir auriu, purtând caracterul „Xia” — era escorta dinastiei Jin Xiu, în drum spre regatul Su Sha pentru căsătoria diplomatică.
În compartimentul spațios, despărțit de draperii groase, Xia Jingshi stătea rezemat, cu ochii pe jumătate închiși, ținând o carte pe care nu o mai citea de mult.
Ning Fei se întoarse din fața coloanei.
– Înălțimea Ta, după ce trecem prin canionul din față, vom ajunge la granița Su Sha. Delegația de întâmpinare ar trebui să ne aștepte acolo.
Xia Jingshi nu deschise ochii, doar încuviință scurt. Ning Fei se retrase și își reluă locul.
Altădată, Fu Yi Xiao mergea mereu în frunte, Xiao Weiran păstra centrul, iar Ning Fei închidea formația. După ce Yi Xiao își dădu demisia, Xia Jingshi nu mai numise pe nimeni în locul ei. Pentru această călătorie, Ning Fei fusese nevoit să preia conducerea, iar restul atribuțiilor îi reveniseră lui Weiran.
Gândindu-se la ea, fruntea prințului se încruntă. Poate că vorbele rostite în acea zi fuseseră prea dure. Când ea veni să demisioneze, după ce se vindecase, el crezuse că era doar o izbucnire de orgoliu și acceptase din nepăsare. Nu se așteptase ca a doua zi să-și depună pecetea și uniforma și să părăsească Cetatea Lu.
În ziua plecării, o privise de pe zidurile cetății. Dacă s-ar fi întors să-l privească măcar o dată, i-ar fi poruncit cuiva s-o aducă înapoi. Dar acea fată încăpățânată nu se uitase nici măcar o clipă înapoi.
Yi Xiao fusese, la fel ca Ning Fei și Weiran, un subordonat loial, un camarad de arme și poate chiar un prieten căruia i-ar fi încredințat viața. Dar dacă acel sentiment ar fi fost numit iubire cu forța… cum ar fi putut el să-l accepte?
Iubirea este un demon împodobit frumos — se apropie lent, fermecându-te cu glasul ei, cu hainele ei, cu promisiuni moi. Iar când ți-a furat inima, își dezvăluie chipul adevărat, nepăsătoare la durerea ta, surdă la rugăminți, părăsindu-te în urmă. Mai bine să asculte de porunca Împăratului și să se căsătorească cu Prințesa Xi Yang, obținând astfel o pace durabilă între cele două regate.
Un şuier ascuțit sfâșie aerul. Ochii lui Xia Jingshi se deschiseră imediat. Dădu la o parte perdeaua groasă.
Un comandant de cavalerie galopa spre el.
– Înălțimea Ta, în față e o ambuscadă! Numărul inamicilor e necunoscut…
N-apucă să termine. O săgeată şuieră prin aer și i se înfipse în umăr, aruncându-l de pe cărarea de munte. Calul, speriat, necheză violent și o luă la fugă înapoi, trăgând frâul după el.
Privirea lui Xia Jingshi se fixă pe săgeata înfiptă în spatele comandantului. Pupilele i se strânseră. Ridică privirea spre direcția de unde venise săgeata.
În bătaia vântului, părul lung și negru al lui Fu Yi Xiao flutura sălbatic. Îl privea cu hotărâre, cu arcul de argint în mână — același arc pe care el i-l dăruise. Coarda era încă în vibrație.
Sări jos din car, încleștând dinții.
– Aduceți-mi un arc și o tolba cu săgeți!
O gardă îi întinse iute un arc greu. Xia Jingshi îl încordă calm, nimerind figura zveltă de pe coamă.
– Lasă arcul jos!
Ning Fei și Xiao Weiran ajunseseră deja. Văzând confruntarea, Xiao Weiran păși repede în fața lui, blocând cu măiestrie linia de tragere.
– Yi Xiao! Încetează cu prostia asta! Coboară și cere iertare Înălțimii Sale!
Dar ea zâmbi larg, scoase o săgeată din tolbă și o montă pe coardă. O trase până la capăt.
– Oricum mor. Dacă vrei să mergi azi la Su Sha… va trebui să treci peste trupul meu!
Ning Fei era ud leoarcă de sudoare.
– Yi Xiao, ai înnebunit?
Făcu un pas spre ea. Coarda vâjâi. Strigătele soldaților se ridicară ca un ecou — săgeata lui Fu Yi Xiao se înfipse în pământ, la un deget de piciorul lui Ning Fei. Coada vibra încă. Când priviră din nou în sus, Yi Xiao își montase deja o altă săgeată. Fața îi era complet lipsită de expresie.
Xiao Weiran pălise. Se pregătea să spună ceva, dar Xia Jingshi păși în față. Ning Fei strigă:
– Înălțimea Ta!
Dar mâinile prințului eliberaseră deja coarda. Săgeata de fier şuieră prin aer și se înfipse în umărul lui Fu Yi Xiao. Forța loviturii o trânti la pământ.
– Prindeți-o, ordonă Xia Jingshi cu o voce rece, aruncând arcul la pământ.
Se întoarse și urcă înapoi în car. Perdelele se lăsară în urma lui, grele și tăcute.
