Pe terenurile de vânătoare din Cetatea Lu, o tânără călărea în galop, urmărind o turmă de gazele speriate ce fugeau în toate direcțiile. Își încordă arcul cu o mișcare sigură, iar săgeata zbură şuierând în aer. O gazelă căzu secerată, stârnind urale din partea celor de pe margine.
– Dacă Yi Xiao s-ar fi născut băiat, ne-ar fi întrecut pe toți de mult, spuse Ning Fei, apropiindu-se și întâmpinând-o pe Yi Xiao când se întoarse călare.
– Dacă ar fi fost băiat, cine știe cât de mult s-ar mai fi îngrijorat Înălțimea Sa din pricina ei, adăugă râzând Xiao Weiran, care venea din urmă.
La șaptesprezece ani, Yi Xiao avea o prezență impunătoare, cu arcul lung atârnat de umăr și tolba plină. Privirea îi era aprinsă, plină de curaj. De îndată ce atinse pământul, nici măcar nu-i privi pe cei doi, ci strigă către cineva din spatele lor:
– Adu-mi arcul!
Xia Jingshi își ridică lent privirea, întâlnindu-i ochii negri ca cerneala. Erau adânci și de nepătruns, ca o baltă de toamnă tulburată într-un vis în care cădeau flori roșii. Zâmbi ușor.
– Cum poruncești.
În realitate, arcul fusese întotdeauna menit pentru ea. Provocarea de a doborî un animal în galop în mai puțin de cinci respirații nu fusese decât un capriciu de moment, o joacă.
Văzând-o cum zâmbea larg, primind arcul argintiu, Xiao Weiran îi ciupi obrazul.
– Nesăbuito, n-ai pic de rușine. Cum îndrăznești să-i vorbești așa Înălțimii Sale?
– Ești insuportabil – Înălțimii Sale nu-i pasă, răspunse ea, aruncându-și arcul pe umăr. Se întoarse către Ning Fei.
– Hai cu mine să-l încercăm!
Tocmai când Ning Fei îi întinse frâul, un sunet grăbit de copite răsună în depărtare.
– Înălțimea Sa, domnilor…
Un gardian imperial galopa înspre ei.
Chipul blând al lui Xia Jingshi se schimbă brusc, ochii i se îngustară, devenind tăioși.
– Ce s-a întâmplat?
Ostașul descălecă iute și căzu în genunchi.
– Majestatea Sa, Împăratul, a emis un edict. Vă cere să-l primiți de urgență!
– Am înțeles. Mă întorc imediat, răspunse Xia Jingshi. Se întoarse către cei trei.
– Și voi, veniți cu mine.
Deși Yi Xiao ar fi vrut să încerce arcul cel nou, porunca lui Xia Jingshi nu admitea împotrivire. Se urcă în șa, alături de Ning Fei și Xiao Weiran și îl urmă pe prinț spre cetatea regală.
Yi Xiao era născută într-o veche familie de cărturari din Dinastia Jinxiu. Mama ei fusese doar o slujnică a familiei Fu, fără rang, fără nume. Nimeni nu o luase în seamă prea mult, așa că își petrecuse copilăria printre băieți, crescând liberă, hotărâtă și apropiindu-se de Ning Fei ca de un frate.
După ce Ning Fei intrase în armată, i-l prezentase pe prințul Xia Jingshi al Zhennanului. Mai târziu, la o competiție de arte marțiale, Yi Xiao îi uimise pe toți prin iscusința cu arcul, stârnind admirația prințului. Deși era tânără, fusese acceptată în armata lui și urcase treaptă cu treaptă – de la simplu ofițer, până la comandantă, după încheierea războaielor.
Ani la rând, privirea ei îl urmărise cu admirație: îi observa fiecare gest, îi memora fiecare privire. Îl prețuia în tăcere, refuzând orice pretendent, doar pentru a rămâne lângă el. Nu știa dacă dragostea ei avea vreo șansă, dar nici nu cerea mai mult – decât să-i fie aproape.
– …Prin voia împăratului, rosti trimisul, lungind cuvintele înadins, zâmbind în timp ce împăturea edictul.
– Acest umil supus a auzit că alianța prin căsătorie a fost cerută chiar de prințesa Xiyang. Până și o prințesă dintr-un regat inamic a căzut pradă farmecelor Înălțimii Sale. Ce noroc…
– Acest edict nu poate fi acceptat! Fu Yi Xiao se ridică brusc din poziția de îngenunchere, speriindu-l pe sol.
– Yi Xiao, nu te prosti, o admonestă Xiao Weiran, uitându-se la expresia de nepătruns a prințului.
Yi Xiao rămase în picioare, privindu-l încruntată pe trimis.
– Înălțimea Sa a purtat pe umeri grija hotarelor ani de zile, fără somn, fără răgaz. Iar acum, când în sfârșit poate avea puțină liniște, Împăratul îl forțează să ia de soție o prințesă dintr-un regat vrăjmaș? Oare nu mai are nicio valoare în timp de pace?
– C-cum îndrăznești… bâigui trimisul.
– Accept edictul Majestății Sale cu recunoștință, spuse Xia Jingshi, îngenunchind în fața pergamentului.
– Înălțimea Ta! exclamă Yi Xiao, uluită.
Xia Jingshi zâmbi politicos solului.
– Îmi cer iertare pentru lipsa de maniere a subordonatei mele.
Se întoarse spre Yi Xiao, iar tonul i se înăspri.
– Comandanta Fu a ofensat un sol imperial. Va primi treizeci de lovituri cu biciul.
– Înălțimea Ta… interveni Ning Fei, ridicându-se tulburat.
– Yi Xiao a fost mereu directă, încă din copilărie. Te rog, ține cont că e femeie și iartă-i ieșirea.
Înainte ca Xia Jingshi să răspundă, Yi Xiao vorbi rece:
– Pentru ce te rogi? A fost vina mea. Am vorbit fără să gândesc. Era să-i stric toate planurile…
– Să fie cincizeci, spuse Xia Jingshi, privind tăios către Ning Fei și Xiao Weiran, care voiau din nou să intervină.
– Iar dacă mai îndrăznește cineva să intervină în favoarea ei, vor fi șaptezeci!
Un soldat se apropie ezitant.
– C-comandanta Fu…
– Ce te bâlbâi așa? spuse Yi Xiao, întorcându-se către el.
– Sunt doar cincizeci de lovituri. Dacă scot vreun sunet de durere, scriu numele Fu Yi Xiao de-a-ndoaselea!
Cu o ultimă privire spre Xia Jingshi, porni spre terenul de antrenament.
Prințul își întoarse chipul, netulburat, și zâmbi slab solului, încă năucit.
– Mă așteaptă câteva chestiuni militare. Cineva să-l conducă pe trimis în sala laterală să se odihnească.
Plecă spre sala din spate, lăsându-i în urmă pe Ning Fei și Xiao Weiran, frământându-se.
Ning Fei își izbi călcâiul de pământ.
– Așa e Yi Xiao dintotdeauna, încăpățânată până la durere. Iar Înălțimea Sa se ambiționează la rândul lui… Cincizeci de lovituri ar doborî și un bărbat antrenat. Cum să le îndure ea?
Xiao Weiran tăcu o clipă, apoi spuse:
– Hai să cerem împreună îndurare pentru Yi Xiao.
Ning Fei înlemni și îl prinse ferm de braț.
– Ți-ai pierdut mințile? Asta ar fi sfârșitul ei! N-ai auzit ce a spus Înălțimea Sa? Dacă mai îndrăznește cineva să intervină, primește șaptezeci de lovituri!
Xiao Weiran îl privi încruntat.
– Tu ești cel care și-a pierdut mințile. Cuvintele de mai devreme au fost pentru urechile solului. Altfel, dacă trimisul le lua în serios, ce crezi că urma? Nesupunere la edict imperial, insultă la adresa unui sol imperial …
Își smulse brațul și porni hotărât după Xia Jingshi.
Yi Xiao își mușca încheietura cu putere, încercând să-și înghită durerea, promițându-și să nu verse nicio lacrimă. Niciodată în viața ei nu fusese pedepsită în felul acesta – cu atât mai puțin în fața atâtor ochi. Și totuși, durerea din suflet întrecea cu mult arsura loviturilor.
Avea să se căsătorească. Cu o femeie pe care nu o cunoscuse niciodată. O femeie care nu luptase niciodată lângă el, nu păzise noaptea cu el, nu-i pansase rănile, nu omorâse pentru el…
Poate că acea femeie nu avea nimic altceva decât un nume strălucitor.
– Cincisprezece… șaisprezece… șaptesprezece…
Ofițerul care aplica pedeapsa număra fiecare lovitură cu precizie.
Șaptesprezece. Avea șaptesprezece ani. Fetele de vârsta ei din clan erau deja mame, sau măcar aveau soți respectabili. Iar ea? De dragul de a-i rămâne alături, trăise printre soldați, târându-se prin noroi, bând vin cu ulciorul și înfulecând carne alături de ei. Aproape că uitase că este femeie.
Brusc, biciul se opri. În fața ei apăru o pereche de cizme din brocart albastru.
Venise.
Ridică privirea și întâlni ochii de nepătruns ai lui Xia Jingshi.
– Ei bine, ți-ai dat seama unde ai greșit?
Yi Xiao își ridică fruntea cu încăpățânare.
– Această subordonată știe să citească orice caracter… doar că nu știe cum se pronunță acele două, Înălțimea Ta!
Accentuă intenționat cuvintele de început, zâmbind rece, pregătită să-i stârnească mânia. În schimb, îl auzi râzând încet.
– Ce fată încăpățânată… Fie. În numele anilor tăi de slujire, restul loviturilor sunt iertate.
Nici nu termină bine, că Ning Fei o și ridică de pe bancă. Mișcarea îi accentuă rănile, iar Yi Xiao gemu slab de durere. Xiao Weiran mormăi din spate, neputincios:
– Mai ușor… Parcă ai de-a face cu o sabie, nu cu un om.
