Fu Yunxi auzi râsul ei și își plecă privirea, zărind cele două cocuri rotunde ale părului ei lipite de pieptul său. Ochii ei, ca niște lacuri de toamnă, erau curbați în semilune, lipsiți de obișnuita lor răceală mușcătoare și batjocură. În schimb, reflectau o bucurie și o mulțumire sincere. O gropiță rotundă părea să se formeze în colțul gurii ei, iar genele lungi, ca niște aripi de fluture, tremurau ușor, trezind tandrețe în oricine le vedea.
Părea o fată tânără ascultătoare, blândă și delicată, dar forța ei interioară era imensă. Era ascuțită și necruțătoare, nelăsând loc de milă în acțiunile ei. Dar poate acesta era adevăratul ei sine — una care ar trebui să râdă liber, trăind sănătos și fericit, fără a fi prinsă în intrigi și comploturi.
Inima lui, care inițial o luase ca soție pentru a o proteja, păru să tresară neașteptat. Privirea i se înmuie într-un mod care îl surprinse chiar și pe el. Pe măsură ce calul își încetini pasul, își strânse buzele înainte de a rosti, în cele din urmă, un singur cuvânt:
— Prostuță.
Han Yan nu auzise celelalte cuvinte ale lui, dar pe acesta îl prinsese. Întoarse capul să-l fulgere cu o privire dezaprobatoare și ripostă:
— Tu ești prostul.
Buzele lui Fu Yunxi se curbară într-un zâmbet plăcut, fără să spună nimic, în timp ce calul continua să alerge până se opri la un munte din partea de est a cetății.
Văzând munții verzi și apele limpezi, și mediul liniștit, Han Yan nu se putu abține să nu exclame:
— E cu adevărat un loc frumos.
Fu Yunxi îi aruncă o privire:
— N-ai mai fost aici înainte?
Mai fost aici? Han Yan tresări și clătină din cap:
— Poate că da, dar nu-mi amintesc clar.
În viața ei anterioară, urmase reguli stricte și rareori părăsise conacul după vârsta de cinci ani, rămânând înăuntru să studieze virtuțile și etica femeilor. După incidentul cu bandiții, trăise într-o ceață, cu doar amintiri despre mama și fratele Ming rămânând. Acum, în această viață, toate evenimentele trecute erau un gol, făcând imposibilă reamintirea memoriilor anterioare.
Expresia lui Fu Yunxi rămase neschimbată, răspunzând doar cu un „Mm” moale. Han Yan observă schimbarea în atitudinea lui, dar nu putea înțelege de ce. Se așeză lângă pârâu, luă o frunză de plantă acvatică din apropiere și începu să se joace singură cu apa.
Fu Yunxi merse la marginea pârâului. Acolo unde odată înotau pești colorați în apa limpede, acum nu mai erau — rămânea doar o liniște ca de oglindă. Deși împrejurimile păreau neschimbate, oamenii se schimbaseră.
— M-am întors, — spuse el.
Han Yan întrebă curioasă:
— Ce ai spus?
Fu Yunxi o privi:
— De ce l-ai căutat astăzi pe Jiang Yu Lou?
Han Yan se gândi o clipă, decidând că ar fi mai bine să-i spună ea însăși decât să-l lase pe Jiang Yu Lou s-o facă. Totuși, omise cum obținuse batista, spunând doar că aparținuse unei cunoștințe vechi. Întrebă:
— Ai vreo cale să ajuți la investigarea dacă există cineva cu numele de familie Qiao în Clanul Tang din Sichuan?
— Nu e dificil, — Fu Yunxi veni și se așeză lângă ea. — Nu ieși în următoarele zile.
Han Yan îl privi:
— De ce?
— Oameni din Rongul de Vest au infiltrat cetatea, — expresia lui Fu Yunxi era serioasă. — S-ar putea să plănuiască ceva mare. Cetatea nu e sigură nici ziua, nici noaptea. Dacă ieși, ai putea fi în pericol.
Han Yan îl fixă cu privirea:
— Cei de la conacul Zhuang, au fost puși de tine?
Observase că în ultimele zile, cineva părea să-i monitorizeze fiecare mișcare, deși fără acțiuni evidente. Îi venise în mod natural în minte Fu Yunxi, întrebându-se dacă erau oamenii lui. Acum primind confirmarea lui directă, nu știa ce să spună și putu doar să-și plece capul și să murmure:
— Mulțumesc.
— Nu e nevoie de politețuri, Prințesă Consort. — Pronunță „Prințesă Consort” neobișnuit de lent, ca și cum i-ar fi reamintit ceva. Han Yan își întoarse capul, privindu-i chipul de o frumusețe supranaturală:
— De ce ești atât de bun cu mine?
Această întrebare fusese ascunsă în inima ei de mult timp, dar nu îndrăznise să o pună, fie din grijă, fie din prudență. Acum că mariajul lor era stabilit și el avea să-i devină soț, soții ar trebui să fie sinceri unul cu celălalt.
Fu Yunxi îi mângâie capul, ca și cum ar fi liniștit un animăluț:
— Nătărău.
Nu spuse mai mult. Fiind numită proastă, stupidă și nătărău de atâtea ori, Han Yan nu mai băga în seamă. Deși încă nu explicase de ce, ea nu mai insistă cu întrebarea și, în schimb, se simți ușurată.
Poate uneori a nu ști adevărul era un lucru bun — ignoranța putea fi o binecuvântare.
De cealaltă parte a pădurii montane, un bărbat înalt în robe întunecate stătea cu mâinile la spate.
— Frate, — o femeie în veșminte galbene se apropie din spate. Era extrem de frumoasă, cu ochi captivanți și seducători. Silueta ei era grațioasă și bine proporționată, și deși pielea îi era ușor închisă, trăsăturile îi erau rafinat de încântătoare. Rochia ei galbenă era făcută din voal subțire, dar nu arăta niciun semn de frig în aerul iernii. Un șarpe mic era încolăcit pe pielea ei expusă. Femeia emana o aură ispititoare, ca o masă rafinată care te făcea să vrei să iei o mușcătură.
— Frate, când vom acționa? — Vocea femeii era la fel de fermecătoare, părând să poarte o putere magică ce obliga oamenii să o privească.
— Irina, ți-am spus de multe ori să nu acționezi pripit. — Bărbatul se întoarse, ochii săi de culoare jadului asemănători celor ai unui lup solitar, cu aroganță și ambiție evidente pe chipul său autoritar. Era Zhuo Qi.
Femeia alergă lângă el și se agăță de brațul lui, frecându-se de el cu cochetărie:
— Irina vrea doar să-l vadă curând. Fratele a spus că odată ce ajungem în Da Zong, îl pot vedea.
— E din țara inamică, — spuse Zhuo Qi. — Irina, mai bine ține minte asta. — Tonul său purta o notă de avertisment.
Femeia auzi sensul din vorbele lui și promise rapid:
— Frate, voi fi cuminte. Atât timp cât câștigăm, ai promis că nu-l vei ucide și că-l vei duce înapoi în Rongul de Vest ca să-mi fie soț.
Zhuo Qi păru să scoată un râs rece:
— Când Fu Yunxi avea paisprezece ani, a învins cele o sută de mii de trupe de elită ale noastre cu doar zece mii de soldați. E profund și insondabil, nu e ușor de învins. Capturarea lui nu va fi simplă.
Femeia făcu o mutră bosumflată:
— Fratele cu siguranță nu va pierde. Irina îl place doar pe el, vrea doar să se mărite cu el. — În timp ce vorbea, își aminti de tânărul frumos de pe câmpul de luptă de acum șapte ani, cu atitudinea sa rece și distantă, rămânând calm chiar și în fața a mii de trupe. Crescu în Rongul de Vest, unde bărbații erau pasionali ca focul, și mulți o curtaseră, dar se îndrăgostise de acest comandant inamic care nici măcar n-o privise cum trebuie. Pentru ea, era cel mai minunat bărbat, și deși nu se mai întâlniseră de mulți ani, nu-l uitase niciodată. Zhuo Qi promisese că, dacă această misiune reușea și îl capturau pe Fu Yunxi, i-l va da ei să-l ducă înapoi în Rongul de Vest ca soț.
— Irina, nu te implica prea adânc. Are deja o Prințesă Consort, — Zhuo Qi îi întrerupse crunt fantezia când o văzu pierdută în gânduri.
Irina spuse nemulțumită:
— E doar o fiică nefavorizată care nici măcar n-a împlinit anul ăsta vârsta majoratului — doar o fetiță. — Ochii ei sclipiră de dispreț. — N-o să-i placă genul ăsta de fată care nu știe nimic. Femeile din Da Zong sunt făcute din apă, plângând la cel mai mic lucru. Un bărbat ca el ar trebui să fie cu femei din Rongul de Vest, îndrăznețe și neîngrădite, ca vulturii — asta e potrivit. — Mângâie șarpele mic încolăcit pe brațul ei. — O floare de seră ca ea nu merită privită.
