Cu o lună înainte de examenul de admitere la facultate, Jiang Mu descoperise întâmplător că Jiang Yinghan avea un iubit străin și deja discutau despre căsătorie. Era în plin proces de pregătire a actelor de emigrare. Până atunci, Jiang Yinghan ținuse totul în mare secret, intenționând să-i spună după examen, dar niște documente venite din străinătate îi atrăseseră atenția lui Jiang Mu.
Asta deschisese o prăpastie între ele. Jiang Mu refuzase să o urmeze pe Jiang Yinghan în străinătate pentru studii. Nu știa nimic despre acel potențial tată vitreg și respingea instinctiv apariția bruscă a acestui bărbat în viața lor.
Mai ales după ce-l cunoscuse pe Chris, acel bărbat chel, unsuros, îi crescuse și mai mult repulsia. Nu putea înțelege cum mama ei, de obicei sobră și demnă, se putea mărita cu un străin rotofei și zbârcit. Și mai grav era că se cunoșteau de mai puțin de șase luni — o căsătorie pripită și lipsită de orice siguranță. Și totuși, Jiang Yinghan părea gata să lase totul în urmă și să-l urmeze pe acel bătrânel, ca și cum fusese fermecată.
Încercase din răsputeri s-o convingă, dar de data aceasta Jiang Yinghan fusese hotărâtă. În acea lună, Jiang Mu abia se putuse concentra pe examen. În ziua testului de limba engleză, făcuse febră mare și zăcuse aplecată peste bancă, cu mintea în ceață. La final, nu reușise nici măcar scorul minim pentru universitățile de rang doi.
Jiang Yinghan simțise vinovăție, dar Jiang Mu nu dăduse semne de dezamăgire. Cu acele rezultate, singurele opțiuni rămase erau cursurile pregătitoare din Australia sau o facultate obscură. Nu reflectau deloc capacitatea ei reală. Propusese să repete anul terminal, gândindu-se că poate așa Jiang Yinghan va rămâne în China și nu va fi păcălită de acel bărbat.
Dar, spre uimirea ei, în acea seară Jiang Yinghan îi spusese:
– Ți-am fost alături atâția ani, iar acum ești adultă. Nu mă voi opune dacă vrei să rămâi în China și să repeți anul, dar eu îmi voi urma planul de a mă muta în Melbourne cu Chris. Mu Mu, și eu am nevoie de o viață a mea.
Ultimul compromis al lui Jiang Yinghan fusese să o lase pe Jiang Mu în China, cu condiția să locuiască la tatăl ei. Jiang Yinghan nu se simțea împăcată s-o lase singură.
Acest cuvânt uitat de mult reapăruse brusc în viața lui Jiang Mu. Realizase atunci că Jiang Yinghan păstrase tot timpul datele de contact ale lui Jin Qiang. Poate nu voise niciodată s-o lase să ia legătura cu acea parte a familiei și ținuse totul ascuns.
Potrivit planului, Jiang Yinghan și Chris aveau să plece în Australia în iulie, să se ocupe de formalități, apoi să se întoarcă pentru a lichida magazinul. În acea perioadă, urmau să treacă și prin Tonggang, s-o viziteze pe Jiang Mu.
Până atunci, Jiang Mu trebuia să meargă singură la casa tatălui, în acel oraș de provincie de rang patru sau cinci, numit Tonggang, și să își aranjeze transferul la liceu. Înainte de plecare, Jiang Yinghan îi făcuse două cutii cu lucruri personale și i le trimisese dinainte la Jin Qiang.
Aranjase totul. Jiang Mu nu știa cum discutaseră părinții ei, dar în noaptea dinaintea plecării, Jiang Yinghan îi destăinuise ceva tulburător.
…
Jiang Mu nu și-ar fi închipuit vreodată că fratele care o răsfățase din copilărie — cel care îi lăsa întotdeauna bucata cea mai bună de mâncare, o învăța cu răbdare literele, îi citea povești și o purta în spate ore în șir — nu avea nicio legătură de sânge cu ea.
În al cincilea an de căsnicie cu Jin Qiang, Jiang Yinghan nu reușise să rămână însărcinată. În acel an, Jin Qiang se întorsese singur în satul natal să-și viziteze părinții, în timp ce Jiang Yinghan rămăsese la Suzhou. Din cauza infertilității ei, familia soțului o insultase și o numise „găină stearpă”, iar relațiile dintre ei se destrămau rapid.
În acea vizită, fără știrea lui Jiang Yinghan, familia lui Jin Qiang îl obligase să se întâlnească cu o fată din sat. După ce îl îmbătaseră, lucrurile scăpaseră de sub control. Abia dimineața următoare Jin Qiang își dăduse seama ce făcuse.
Se întorsese în acea noapte la Suzhou, copleșit de vină. Văzând-o pe Jiang Yinghan cum înghițea zilnic leacuri amare, îi propusese să adopte un copil.
Dar Jiang Yinghan nu crezuse niciodată că un copil adoptat ar putea fi cu adevărat al ei. Refuzase.
Curând, fata din sat se înfățișase la ușa lor, împreună cu părinții lui Jin Qiang, hotărâți s-o dea pe Jiang Yinghan afară din casă.
Toate resentimentele acumulate de-a lungul anilor izbucniseră. În casa moștenită de la părinții ei, Jiang Yinghan le strigase:
– Ieșiți afară!
Jin Qiang plângea, rugând-o s-o ierte, în timp ce părinții îl trăgeau înapoi, insistând:
– Divorțează de ea!
În spatele lor, tânăra din sat își ștergea lacrimile, șoptind cu glas subțire:
– Frate Qiang…
În acel moment, lumea se prăbușise peste Jiang Yinghan. O înconjurau vorbe tăioase și batjocuri. Cu amărăciunea anilor în gât, îi șoptise lui Jin Qiang:
– Dacă rupi legăturile cu familia ta, sunt de acord să adoptăm un copil.
Pentru Jin Qiang, alegerea fusese cumplită: părinții care-l crescuseră sau soția alături de care trăise ani buni? Dar, deja plecat de multă vreme din satul natal, nu mai avea unde să se întoarcă. Dacă divorțau, pierdea tot. Nu putea renunța la Jiang Yinghan și, în plus, fusese mânios că fusese păcălit de propriii părinți. Așa că îi alungase și rar mai revenise acolo.
În acel an, adoptaseră un băiat de doi ani. Îl numiseră Jin Zhao.
În primii ani, își dăduseră toată energia pentru copil. Deși relația lor era fisurată, evitau să vorbească despre asta.
Dar, pe neașteptate, când Jin Zhao avea patru ani, Jiang Yinghan rămăsese însărcinată. Din acea clipă, toată atenția ei se mutase pe copilul din pântece. După nașterea lui Jin Mu, nu mai dorise să investească niciun strop de afecțiune în Jin Zhao.
Pentru ea, Jin Zhao nu era un băiat iubibil. Era un copil părăsit, adus de Jin Qiang dintr-un sat. Nu era vioi ca alții, ci avea ochi mereu bănuitori. Deși avea doar doi ani la început și era arătos, Jiang Yinghan vedea în el o asprime specifică bărbaților din nord.
Familia lui Jin Qiang o făcuse să nu poată scăpa de prejudecățile față de nordici. Nu reușise niciodată să-l placă pe Jin Zhao. Nu era al ei — era o concesie, un compromis dureros. Prezența lui îi amintea constant de trădarea soțului și de umilințele trecute.
Mai ales după nașterea lui Jin Mu, Jin Zhao îi devenise tot mai nesuferit. Salariul lui Jin Qiang era mic, iar cheltuielile pentru doi copii apăsau greu.
Toată dragostea Jiang Yinghan o revărsa asupra fiicei sale, în timp ce față de Jin Zhao devenea tot mai rece, chiar iritată. Sărăcia aduce dispreț — Jin Qiang o confruntase de câteva ori, dar sentimentele dintre ei se topiseră. Crăpăturile ascunse ieșiseră repede la iveală, tot mai adânci, până la destrămare. Când tatăl lui Jiang Mu murise, Jiang Yinghan nici măcar nu-i anunțase pe Jin Qiang și Jin Zhao.
Plecând din țară, Jiang Yinghan simțise nevoia să-i spună aceste lucruri lui Jiang Mu, știind că, după atâția ani, fiica ei încă mai nutrea speranțe. În ungherele inimii, poate că încă aștepta dragoste de la cei doi. Dar Jiang Yinghan știa: Jin Qiang era slab, incapabil să ofere stabilitate, iar băiatul acela… în ochii lui văzuse mereu ambiție, ca un pui de lup imposibil de domesticit. Nu avea legătură de sânge cu Jiang Mu și nu voia ca fiica ei să se încurce cu el. Așa că îi spusese totul, pentru ca ea să nu mai aștepte nimic și să se poată concentra pe studii.
După plecarea lui Jiang Yinghan, Jiang Mu nu plecase imediat spre Tonggang. Rămăsese singură acasă, digerând acest trecut zguduitor. Abia în august pornise spre Tonggang, cu un singur geamantan.
La căderea serii, trenul se opri în cele din urmă în gara Tonggang Nord. Jiang Mu coborî împreună cu mulțimea și se lăsă purtată de valul de oameni către ieșire.
Înainte de a urca în tren, sunase la numărul lăsat de Jiang Yinghan. Răspunsese Jin Qiang. După atâta timp fără niciun contact, auzul vocii tatălui îi păru straniu și o făcu să se simtă brusc stânjenită. Tăcuse o clipă, până când Jin Qiang întrebase el primul:
– Tu ești, Mu Mu? Ai urcat în tren?
Jiang Mu abia reușise să scoată un:
– Mm.
Jin Qiang o întrebase la ce oră ajunge și îi spusese că o va aștepta la gară, amintindu-i să aibă grijă pe drum.
Cu doar o jumătate de oră înainte, primise un mesaj de la un număr necunoscut: Ieșirea din Piața de Sud.
Așa că, ieșind din gară, Jiang Mu căutase indicatoarele și urmase un alt val de oameni pe scara rulantă. Imediat ce ieșise la suprafață, fusese amețită de aerul uscat și imaginea străzii necunoscute. Nu erau zgârie-nori; vizavi de gară se întindea un panou uriaș cu reclama Cele mai rezistente cabluri de oțel pentru motociclete din Asia, lângă care tronau alte afișe pentru benzi de etanșare și garnituri. Privind în jur, totul părea haotic — aceasta fusese prima ei impresie despre Tonggang, și nu era una prea bună.
În jurul ei, pasagerii curgeau în valuri din gară. În depărtare erau autobuze, câteva taxiuri roșii împrăștiate și motociclete-taxi aliniate de-a lungul străzii.
Stând în mijlocul fluxului de oameni, Jiang Mu căuta cu privirea chipul tatălui pe care-l ținea minte. Dintr-odată, un băiețel se repezi spre ea, zâmbind larg:
– Soră, dă-mi niște bani de mâncare.
Jiang Mu se uită în jos. Băiatul nu avea mai mult de zece ani, purta adidași tociți, pielea îi era închisă la culoare și aspră, iar în ochi îi licărea o obrăznicie disprețuitoare. Făcu un pas înapoi și spuse:
– Nu am bani la mine.
Spre surprinderea ei, băiatul o apucă de mână și scoase un cod QR:
– Dă ce vrei, soră.
Nu se așteptase ca băiatul să fie atât de puternic — îi trăsese bluza subțire de șifon, deformată de smucitură. Jiang Mu își apucă rapid gulerul și era pe punctul de a-l privi cu asprime când observă patru-cinci tineri, unii cocoțați, alții stând în picioare nu departe, cu țigările atârnând din colțul gurii și zâmbete batjocoritoare. Unul chiar o privi amenințător. Băiatul rosti din nou:
– Dă ceva și te lăsăm în pace.
Expresia lui Jiang Mu deveni rece. Își dădu seama că grupul și copilul lucrau împreună, ceea ce explica tupeul micuțului. Fusese cu siguranță vizată. O spaimă i se furișă în gând — într-un loc străin, dacă acei indivizi o urmăreau, nu știa ce putea păți. Scoase telefonul, pregătită să scaneze codul și să scape, când un brichetă zbură prin aer, lovindu-l pe băiat în frunte înainte de a cădea cu zgomot pe jos.
Atât băiatul, cât și Jiang Mu tresăriră. Priviră în lateral. Un Volkswagen alb era parcat la bordură, și un bărbat înalt, sprijinit de ușă, îl fixa pe băiat cu o privire impasibilă.
Când îl recunoscu, fața băiatului se înțepeni. Privirea îi fugi instinctiv spre grup. Bărbatul își mută lent ochii spre ei și spuse cu nepăsare:
– Vine poliția de patrulare.
Băieții înjurară și o luară la fugă, iar copilul fugi după ei, lăsând-o pe Jiang Mu în urmă. Piața de Sud redeveni liniștită.
Jiang Mu rămase pe loc, privind din nou către bărbatul sprijinit de portieră. Dacă își amintea bine, mașina aceea fusese parcată acolo de când ieșise ea din gară. Nu știa de cât timp o privea — îi văzuse nedumerirea, apoi dezamăgirea și panica. O urmărise ca pe un spectacol?
Privirile li se întâlniră câteva secunde, apoi bărbatul deschise brusc portiera șoferului și îi aruncă o privire:
– Cât mai ai de gând să stai acolo? Urcă.
Vocea îi era străină, chipul la fel, dar ceva în el îi părea vag familiar. Jiang Mu rămase uimită, ochii i se măriră încercând să-i pătrundă trăsăturile.
Își împinse bagajul cu pași mari. Ajunsă la bordură, bărbatul îi ridică geamantanul și îl duse direct la portbagaj.
Jiang Mu nu urcă imediat. Rămase pe trotuar, cu ochii țintă la el. Tricoul alb îi era puțin strâmt, iar când ridică valiza, se conturară mușchi netezi și puternici pe braț. Sub părul scurt, ciufulit, profilul îi era frumos și bine definit — clar un bărbat matur, greu de asociat cu amintirile ei.
Bărbatul închise portbagajul, o privi văzând-o nemișcată lângă ușă, își ridică ușor pleoapele înguste, făcu câțiva pași spre ea și spuse cu indiferență:
– De ce nu urci? Să-ți deschid eu ușa?
Trase portiera din dreapta, își sprijini o mână pe ea și spuse sec:
– Poftim.
Acel poftim era lipsit de orice politețe, ba chiar avea o undă sarcastică. Jiang Mu îl privi fix, cu palmele umede. Era pe punctul să spună ceva, dar vocea i se poticni. Își drese gâtul stingherită. Bărbatul nu se mișcă, privirea i se întâlni cu a ei, de parcă și el îi studia fiecare gest.
În cele din urmă, Jiang Mu rosti, ezitantă:
– Tu ești… Jin Zhao?
La întrebarea ei, bărbatul își coborî mai întâi privirea, apoi își arcuise ușor colțul gurii și ridicase din nou ochii, direct și tăios:
– Nu mă recunoști?
Întrebarea o făcu pe Jiang Mu să se înroșească. Jin Zhao nu o lăsă să se bâlbâie prea mult și spuse simplu:
– Jin Qiang m-a trimis să te iau.
La auzul numelui tatălui, Jiang Mu nu mai ezită. Urcă în mașină, își puse centura, în timp ce Jin Zhao ocoli capota și se așeză la volan.
Lângă ea stătea acum ruda odinioară cea mai apropiată — fratele pe care-l purtase în inimă ani de zile. Jiang Mu avea atâtea întrebări pentru el: de ce nu o mai căutase niciodată? Cum trăise în toți acești ani? Primise scrisorile ei? Sau și el se mutase? De ce nu se mai întorsese?
Îi promisese că va veni să o vadă, iar el nu-și încălcase niciodată promisiunile. De ce tocmai acum?
Dar de când aflase că Jin Zhao nu era fratele ei de sânge, aceste întrebări păreau că-și găsiseră singure răspunsul. Și nu mai avea curajul să le rostească.
Stând împreună în spațiul închis al mașinii, senzația de înstrăinare era la fel de apăsătoare ca și cum ar fi fost lângă un bărbat străin. Stătea țeapănă, cu mâinile în poală, aruncând câte o privire fugară spre el.
El ținea volanul cu o mână, cu gesturi sigure. După câteva intersecții, se opriră la un semafor roșu, cu un cronometru de 60 de secunde. Jin Zhao scoase telefonul și îl răsfoi nepăsător. Jiang Mu îl privi neliniștită. Fără să ridice ochii, dar parcă simțindu-i privirea, el întrebă:
– Ai venit din Beijing?
Jiang Mu răspunse cuminte:
– Mhmm.
– Și cum ai ajuns la Beijing?
– Tot cu trenul de mare viteză.
– La ce oră ai plecat?
– La șase treizeci dimineața.
– Ai încuiat ușa?
– Hm? Da.
Jin Zhao își băgă telefonul în buzunar și o privi, remarcându-i postura rigidă și răspunsurile regulate. Făcu brusc un tsk cu limba, apoi porni mașina din nou.
Jiang Mu nu înțelese ce voia să spună acel gest și nu îndrăzni să întrebe. Își întoarse tăcută privirea spre geam. Ar fi trebuit să fie oră de vârf, dar străzile nu erau aglomerate. Jin Zhao conducea foarte repede, iar câteva viraje bruște o făcură să-și țină respirația. Se apucă strâns de mânerul ușii, privind încordată prin parbriz.
La un alt semafor roșu, Jin Zhao aruncă o privire laterală spre mâna ei mică, ale cărei încheieturi se albeau de cât de strâns ținea mânerul ușii, și pufni:
– De ce te temi?
Jiang Mu își retrase stânjenită mâna de pe clanță și întrebă:
– Cei de la gară… îi cunoști?
Jin Zhao răspunse:
– Crezi că par genul care să-i cunoască?
Jiang Mu îl privi pieziș. Băiatul își schimbase expresia când îl văzuse pe Jin Zhao mai devreme — greu de crezut că nu se cunoșteau.
În amintirile lui Jiang Mu, fratele ei avusese rezultate excelente, un elev de frunte din clasele primare până în gimnaziu. Camera lui fusese plină de cărți; își amintea că încă din clasa a cincea sau a șasea înțelegea texte complicate. Îi plăceau războiul mondial și istoria contemporană a Chinei. Îi povestise despre campania Huaihai și despre cauzele războiului civil american. Pentru ea, fratele fusese un elev strălucit, cu siguranță destinat unui viitor remarcabil.
În imaginația ei, fratele trebuia să fie acum absolvent de facultate, poate chiar pregătindu-se pentru master, îmbrăcat într-o cămașă albă, poate și cu ochelari — elegant și cultivat.
Dar bărbatul de lângă ea purta blugi spălăciți și un tricou alb, cu pete galben-negre misterioase pe mâneci. Nu părea deloc studios, ci emana o forță tăioasă și sigură — total diferit de imaginea din mintea ei.
Simțindu-i privirea îndreptată spre mâneca pătată, Jin Zhao își suflecă pur și simplu mâneca scurtă până la umăr, transformând-o într-o bluză fără mâneci, ascunzând petele și dezvăluind brațe arămii, cu mușchi puternici ce emanau o forță sălbatică.
Jiang Mu își întoarse rușinată privirea. Jin Zhao spuse:
– Sunt niște pierde-vară. Se învârt pe la gară ca gherilele, pândind femei singure ca tine, cerșind bani pe care apoi îi cheltuie pe jocuri sau mâncare.
– Poliția nu face nimic?
– Ce să facă? Fie că cer direct, fie că fură discret, tot cu un copil în față se ascund. Cer sume mici — zece, douăzeci de yuani. Crezi că-i pot aresta? Cel mult îi alungă. Dacă mai pățești ceva asemănător, fii mai… aspră.
Jiang Mu se încruntă ușor:
– Cum adică aspră?
Jin Zhao trase de volan și opri mașina la bordură, apoi răspunse:
– Mă suni.
După ce spuse asta, deschise portiera și coborî. Jiang Mu rămase câteva clipe privind în gol, apoi scoase telefonul, deschise mesajul cu Ieșirea Piața de Sud, salvă tăcut numărul necunoscut și îl etichetă „Frate.” Apoi ridică privirea: bărbatul stătea în fața unui magazin. Își aminti că Jin Zhao era cu cinci ani mai mare — deci acum avea douăzeci și trei. Blugii lui tociți lăsau să se vadă picioare lungi — cât avea înălțime? La paisprezece ani avea deja 1,70, nu? Acum părea să aibă cel puțin 1,85. Silueta aceea străină îi părea ireală.
Așa că își plecă din nou capul și, fără să spună nimic, schimbă eticheta contactului din „Frate” în: „Jin Zhao.”
