Han Yan păși ascultătoare mai aproape. Împărăteasa îi mângâie capul cu duioșie și întrebă cu însuflețire:
– Ai văzut cu adevărat un cintez cu aripi aurii?
Han Yan răspunse cu o împletire de sfială și veselie:
– Da, este adevărat! A fost prima dată când Yan’er a văzut o asemenea pasăre, de aceea m-a fermecat atât de tare încât m-am rătăcit. Apoi, privindu-i cu atenție straiele, adăugă: Penele acelei păsări erau de un auriu strălucitor, cam cum este tivul veșmintelor Înălțimii Tale.
Abia isprăvi vorba că o mustrare ascuțită se auzi:
– Cum îndrăznești! Cum poți compara Înălțimea Sa cu o simplă vietate?
Han Yan ridică privirea și o văzu pe domnița Li, care se ridicase, privindu-o cu mânie nestăpânită.
Împărăteasa făcu un gest din mână, vizibil nemulțumită:
– Jiaqi, cum poate o tânără domniță să fie atât de pripită? Lasă pe domnița Zhuang să-și isprăvească vorba.
Han Yan își strânse buzele, iar chipul său mic căpătă o expresie serioasă:
– Cintezul cu aripi aurii nu e o simplă vietate. Mama obișnuia să spună că această pasăre este întruchiparea unui duh ocrotitor al casei. Oriunde apare un cintez auriu, acolo casa este binecuvântată, cu urmași nenumărați și noroc din belșug. M-am gândit doar că și Înălțimea Ta este o ființă binecuvântată. În acești ani, ați stat alături de Înălțimea Sa Împăratul, iar dinastia Zong s-a bucurat de înflorire. Mai mult, acele pene nobile semănau cu chipul Înălțimii Tale. Așa se face că mi-am spus: Înălțimea Ta este precum cintezul cu aripi aurii întrupat în om – numai că pasărea ocrotește o singură gospodărie, pe când Înălțimea Ta ocrotește întregul imperiu.
Fiind femei, le plăcea să audă cuvinte de laudă. Toate doamnele de față se străduiau să câștige bunăvoința Împărătesei, însă niciuna nu rosti vreodată o laudă atât de iscusită precum Han Yan. Într-o singură frază, lăudase rangul Împărătesei, destinul său nobil și însemnătatea pe care o avea pentru țară. Deși Împărăteasa, ca stăpână a celor șase palate, auzise de-a lungul anilor nenumărate lingușiri, niciuna nu-i adusese o plăcere atât de sinceră. Vorbele lui Han Yan erau mărețe în duh, făcând-o să zâmbească larg. Privi spre chipul nevinovat al fetei și în ochii săi se aprinse o lumină caldă:
– Copil drag, ce tot spui? Înflorirea imperiului se datorează doar binecuvântării Înălțimii Sale și ostenelii dregătorilor și generalilor. Eu sunt doar o femeie, ce putere aș putea avea?
Han Yan înclină ușor capul, iar în clipa aceea un râs voios se auzi din spate:
– Zitong, nu mai fi atât de smerită. Cred că domnița aceasta are dreptate – ești cu adevărat steaua mea norocoasă!
Han Yan ridică privirea și îl văzu pe Împărat apropiindu-se, însoțit de câțiva membri ai familiei imperiale. Cu siguranță îi auzise vorbele mai devreme.
Împărăteasa se cutremură ușor la auzul acelui glas, în ochi i se aprinse o surpriză fericită, apoi se ridică grăbită și făcu o plecăciune adâncă:
– Această umilă soție îl întâmpină pe Înălțimea Sa.
Doamnele din jur îngenuncheară de asemenea, însă Împăratul părea deosebit de bine dispus:
– Nu mai stați pe gânduri cu atâtea plecăciuni.
Apoi se întoarse către Împărăteasă:
– Zitong, am auzit ce a spus domnița Li. Se pare că înflorirea dinastiei noastre Zong a atras cu adevărat păsări de bun augur.
Împărăteasa surâse cu blândețe:
– Totul este datorat înțelepciunii Înălțimii Tale.
Împăratul o privi mulțumit:
– Și tu ai o parte din merit.
De multă vreme Împăratul nu-i mai vorbise cu atâta căldură. Inima Împărătesei tresări de bucurie, iar obrajii i se îmbujorară. Când o privi din nou pe Han Yan, care zâmbea liniștită alături, în privirea sa apăru o duioșie aparte.
Apariția Împăratului în timpul privirii prunilor tulbură puțin tihna. Rămase doar o vreme scurtă, apoi se retrase, iar grădina își regăsi voia bună de mai devreme.
Han Yan rămase așezată lângă Împărăteasă, stând de vorbă cu ea cu grație. După scena de mai devreme, privirile doamnelor din jur asupra ei se schimbară vădit, unele arătând chiar dorința de a-i câștiga bunăvoința.
Han Yan păstra mereu același surâs, răspunzând cuvintele Împărătesei într-un chip plăcut. Cu chipul ei drăgălaș și vorba aleasă, era cu neputință să nu stârnească afecțiune.
De cealaltă parte, chipul lui Zhuang Yu Shan devenise deosebit de întunecat. Nu se așteptase ca planul ei nu doar să eșueze, ci să-i ofere lui Han Yan o ocazie de a străluci. Împăratul o lăudase de mai multe ori, iar acum Împărăteasa o lăsase să stea alături. O umbră de invidie se aprinse în privirea ei.
Madam Zhou, în schimb, era ocupată cu discuțiile cu celelalte doamne. Deși și ea o ura în taină pe Han Yan pentru norocul său, drumul lui Yu Shan era mai presus de toate. O astfel de șansă de a pătrunde în palat nu putea fi irosită.
Cu toate că râdea și vorbea, Han Yan nu uită s-o urmărească pe domnița Li. Li Jiaqi o privea fără încetare, iar Han Yan simți cu ușurință ostilitatea ei – lucru ce o nedumeri și mai mult.
Nu există ură fără pricină – de ce ar fi această Li Jiaqi împotriva ei?
Dacă ostilitatea domniței Li era fățișă, o altă privire iscoditoare îi apăsa cu și mai multă greutate sufletul.
Luând o bucățică de prăjitură, Han Yan își ascunse gândul adânc, aruncând o privire laterală către Împărăteasa Mamă, așezată lângă concubina Li.
Ce însemna acea privire, Han Yan nu putea ști. Dar de la prima lor întâlnire, atitudinea Împărătesei Mame fusese ciudat de caldă. Brățara de jad din batista ei părea că arde în palmă.
Oricât s-ar fi frământat, Han Yan nu găsi dezlegare, așa că alungă gândul și se bucură de frumusețea prunilor. Prunii albi din grădina aceasta erau într-adevăr deosebiți, însă nu puteau egala nici pe jumătate splendoarea acelei livezi cu pruni roșii. Dacă peisajul era atât de minunat, de ce privea Împărăteasa florile aici? Poate că acel loc era interzis oamenilor de rând sau ascundea un tainic secret.
Han Yan nu era dornică să afle taine – de obicei, cine știa prea multe, nu trăia prea mult. Totuși, amintindu-și de acel bărbat de mai devreme, gândul îi zbură iar la clipa când se ascunsese sub mantia lui, iar obrajii i se îmbujorară.
Acel om umbla prin palat fără opreliști – trebuie să fi fost de neam înalt. Han Yan spera să nu-l mai întâlnească. Nu voia să încremenească iarăși sub răceala lui.
Privirea prunilor trecu repede, iar curând cerul începu să se întunece. Împărăteasa se ridică și zâmbi doamnelor:
– Se face târziu, ospățul împărătesc trebuie să fie gata. Haideți să ne îndreptăm spre locul de cinste.
Han Yan o privi cu luare aminte – chemarea sa părea caldă și firească, ca a unei soții de demnitar, dar purtarea ei rămânea demnă și aleasă, vrednică de titlul de stăpână a celor șase palate.
Cu gândurile împrăștiate, plecă privirea. Dacă ar putea învăța o astfel de ținută, poate că într-o zi i-ar fi de folos.
Han Yan porni împreună cu doamnele spre sala ospățului.
În fața marelui palat unde avea loc banchetul, fusese săpat un lac lung. De-o parte și de alta străluceau felinare de cristal în formă de gândaci aurii. Când se aprindeau, lumina lor se răsfrângea în apă, alcătuind un tablou fermecător.
Cerul era de un negru de cerneală, fără lună și fără stele. Zăpada groasă acoperea pământul pe zece li, iar felinarele roșii de sub streașini răspândeau o lumină veselă, luminând întregul alb cu o strălucire sărbătorească. Slujnicele în veșminte potrivite țineau tăvi de argint și întâmpinau cu plecăciune doamnele.
Sala mare era împărțită în partea bărbaților și partea femeilor, dar fiind o sărbătoare împărătească, nu fusese tras niciun paravan. Domnițele de față aveau toate chipuri pline de nerăbdare, ochii lor scânteiau, dar din cuviință țineau capul plecat și nu cutezau să se uite în jur.
Deng Chan o atinse ușor pe Han Yan:
– Am auzit că generalul Cheng se întoarce azi. Vom vedea, în sfârșit, cum arată acest viteaz.
Han Yan o privi zâmbind:
– Are și el două sprâncene și o gură, ca toți ceilalți – ce-i așa deosebit la el de merită văzut?
