Doamna Zhou forță un zâmbet:
– Hai să mergem repede la palat.
Trăsura familiei Zhuang aștepta deja afară. Inițial era doar o singură trăsură, dar Han Yan făcu un gest din mână și porunci slujitorului de alături:
– Du-te și adu o altă trăsură.
Pe când Doamna Zhou se pregătea să urce, se opri la auzul acestor cuvinte:
– De ce are nevoie a patra domniță de o altă trăsură?
Apoi porunci slujitorului să-l oprească pe cel trimis după a doua trăsură.
Han Yan se prefăcu mirată:
– Am nevoie să merg într-o trăsură!
– Nu poate a patra domniță merge cu noi? – întrebă Zhuang Yu Shan.
Han Yan își arcui buzele:
– Trei persoane într-o trăsură e prea strâmt. Nu sunt obișnuită.
Doamna Zhou se încruntă:
– A patra domniță, nu este potrivit.
Han Yan o privi:
– Când mergeam la ospățuri cu mama, eram doar noi două, firește că nu era înghesuială. Dar acum, cu țiitoarea și sora Yu Shan, Yan Er nu poate îndura.
Era vorba despre trei persoane, sau despre perechea mamă-fiică? Cuvintele lui Han Yan aveau înțelesuri adânci, iar slujitorii își coborâră privirea, gândind în taină că domnița și noua țiitoare nu se înțelegeau deloc.
La auzul acestor vorbe, Doamna Zhou aproape plesni de furie.
Văzând atmosfera încordată, Han Yan spuse cu glas plângăcios:
– Eu, domniță legitimă, ajung acum să trebuiască să țin cont de alții doar ca să am o trăsură? Ce-ar spune lumea dacă s-ar afla? – Ochii i se răciră – Numele meu e deja trecut pe invitație. Dacă se întâmplă ceva la ospățul de la palat și împăratul se înfurie, cine va răspunde?!
Vorbele ei purtau greutate, făcând slujitorii să se cutremure. Se grăbiră să caute o altă trăsură. În vreme ce Doamna Zhou clocotea de mânie, Han Yan zâmbi blând și adăugă cu grijă:
– Țiitoarea ar trebui să urce repede cu sora Yu Shan. Afară bate vântul, iar sora Yu Shan e îmbrăcată subțire. Dacă se îmbolnăvește și rămâne la pat câteva zile, fără îngrijirea țiitoarei, cine știe cât va dura până se însănătoșește?
Zhuang Yu Shan se înțepeni, iar Doamna Zhou o trase în trăsură, scrâșnind din dinți.
După ce se așezară, Zhuang Yu Shan, văzând chipul mamei plin de ostilitate, spuse:
– Mamă, bine că n-a vrut să urce cu noi. N-am niciun chef să văd fața acelei nesuferite!
– Taci! – izbucni Doamna Zhou, speriind-o pe Zhuang Yu Shan, care se ghemui într-un colț al trăsurii și nu mai scoase un cuvânt.
Curând, sosi și cealaltă trăsură. Han Yan urcă bucuroasă, strigând cu glas limpede:
– Ji Lan, Shu Hong, repede!
Glasul ei răsună clar prin curtea reședinței, stârnind mirarea slujitorilor. A patra domniță ar fi preferat să meargă cu două slujnice decât cu țiitoarea Zhou și fiica ei.
Atingând efectul dorit prin chemarea atât de sonoră, Han Yan încuviință mulțumită din cap.
Ce umilință! În cealaltă trăsură, ochii Doamnei Zhou se înroșiseră de furie.
Slujitorii găsiseră o trăsură bună, încăpătoare și călduroasă, căptușită cu blană moale de hermină. Han Yan ținea un încălzitor de mâini și ciugulea gustări.
Ji Lan zâmbi:
– Țiitoarea Zhou trebuie că fierbe.
Shu Hong, ușor îngrijorată, spuse:
– Domniță, ai grijă să nu-i înfrunți prea des pe față.
Han Yan făcu un gest ușor din mână:
– Vreau să se supere. Să se supere atât de tare, încât să uite de buna-cuviință. Doamnele de la ospățul din palat au ochi ageri.
În viața anterioară, Han Yan nici nu mersese la acel ospăț, cufundată în durerea pierderii mamei. Nu avea tragere de inimă pentru asemenea adunări. În plus, când Doamna Zhou o vizita, nu făcea decât să-i spună cât de aspre sunt doamnele de la palat, câte reguli sunt și cât de ușor e să greșești și să aduci rușine familiei Zhuang. Deși mai fusese la ospățuri cu mama, la unul din palat nu ajunsese niciodată, așa că se temuse și până la urmă pretinsese că e bolnavă, rămânând acasă. Han Yan coborî ochii, amintindu-și cum, după fiecare ospăț, Zhuang Yu Shan se plângea că a fost plictisitor, că celelalte domnițe erau greu de suportat și cât de mult a îndurat. Cu timpul, Han Yan ajunsese să evite astfel de adunări. Din pricina propriei prostii, se retrăsese tot mai mult din cercul doamnelor nobile, permițând Doamnei Zhou și fiicei ei s-o ponegrească, până ce plătise amarnic.
Din fericire, cerul îi dăduse o a doua șansă. În această viață, avea să sfărâme planurile Doamnei Zhou, una câte una, și să le privească de sus. Ce-i datoraseră ei și mamei sale, avea să le ceară până la capăt.
În cealaltă trăsură, Doamna Zhou își răsuci cu furie batista:
– Nemernica!
Planul fusese aranjat perfect – în aceeași trăsură cu Han Yan, drumul lung ar fi fost prilej să scoată de la ea tot ce putea despre ospățul din palat.
Venită dintr-o familie modestă, fiică de țiitoare, îl cunoscuse pe Zhuang Shi Yang din întâmplare și născuse pe Zhuang Yu Shan. Nu se așteptase ca fiica ei să meargă pe același drum, purtând mereu titlul de fiică de țiitoare. Din acea clipă, jurase s-o ajute pe Yu Shan să scape de acest stigmat și s-o facă domniță legitimă a familiei Zhuang.
Dar după ce intrase în reședință, lucrurile nu se petrecuseră cum visase. Fiica acelei nenorocite nu era ușor de păcălit și îndrăznea să o înfrunte fățiș. Acum, în sfârșit, avusese prilejul să pătrundă în cercul doamnelor nobile și era aproape să își netezească drumul.
Însă participase rar la asemenea adunări, nu cunoștea detalii și nici doamnele din capitală. Plănuise să obțină informații de la Han Yan, ca să știe cum să se poarte și să nu greșească. Dacă ar fi întrebat, Han Yan n-ar fi putut refuza fără să pară lipsită de respect și de virtute. În fața slujitorilor, nu ar fi putut să-și piardă fața.
Și totuși! Aceea scăpase atât de ușor, refuzând să urce în trăsură! Și mai luase și două slujnice cu ea – în ce lumină o lăsa pe ea?
Cu cât se gândea mai mult, cu atât simțea că nu poate accepta. O străfulgerare crudă îi trecu prin ochi. Aruncând o privire spre Zhuang Yu Shan, care stătea lângă ea, se potoli o clipă.
Yu Shan devenea tot mai frumoasă. Cu o astfel de înfățișare, niciun bărbat n-ar fi putut să nu o îndrăgească. La ospățul din palat aveau să fie tineri domni din familii bune. Dacă vreunul s-ar uita la Yu Shan…
Nu. Yu Shan era totuși o fiică de țiitoare. Chiar dacă ar atrage pe cineva, cu un asemenea rang, nu putea fi decât o concubină.
Trebuia s-o ajute pe Yu Shan să scape de acest nume. O lumină stranie străluci în ochii Doamnei Zhou, iar vocea îi deveni brusc blândă:
– Yu Er, mama vrea să-ți spună ceva…
După mai bine de două ceasuri de drum, trăsurile se opriră. Susținută de Ji Lan și Shu Hong, Han Yan coborî și privi în față – zidurile palatului se ridicau impunătoare.
Arhitectura imperială era măreață. Deși din afară părea nobilă și prețioasă, Han Yan simți o undă de rătăcire. Un loc atât de rafinat și somptuos… dar, în esență, era o colivie. Pătrată, închisă, unde oamenii își petreceau toată viața fără să iasă la lumină.
